O calatorie cu trenul

De mult n-am mai călătorit cu trenul. Pe timpuri îl foloseam des. Atunci erau vagoane murdare, cu canapelele stricate şi geamuri care ori nu se puteau închide ori nu se deschideau deloc. Acum vagonul este curat, cu multe butoane şi comenzi automate dar tot nu îmi place. Arhitectura trenului e de autobuz imens. Parcă ar fi cursa de navetişti Ploieşti-Moeciu într-o variantă-modernizată. Acelaşi proiect cu doua nivele şi scaune de o parte şi alta a vagonului.
S-a modificat însă locul pentru bagaje, s-a micşorat mult. Acum există doar un raft lung şi îngust deasupra geamurilor de parcă oamenii în ziua de azi călătoresc cu mâinile în buzunare. Pe raftul acela nu îţi încape nici o poşetă mai serioasă. Nu a mea bineînţeles, eu am o poşetuţă, dar poşetele celor două doamne din faţa mea sigur nu încap.

Una din ele şi-a pus cele doua genţi voluminoase pe culuarul care străbate vagonul de la un capăt la altul despărţind economic cele doua rânduri de scaune. Cei ce trec pe lângă ea abia se strecoară. Genţile n-ar intra acolo sus nici îndesate aşa că fiecare înţelege situaţia şi se descurcă cum poate.
Intrerup meditaţiile mele critice la adresa noii realităţi căci îmi sună mobilul. Ce lucru minunat tehnica asta, gândesc eu răscolind puţin după el în poşetuţa mea mică dar încăpătoare, deschid şi ascult vocea soţului meu.
-Alo! A sosit personalul auxiliar, poţi merge liniştită, spune el.
Mi-am lăsat soţul acasă căci are probleme cu sănătatea şi am plecat singură.In mod normal drumul acesta l-am fi făcut împreună. Trebuie să pun la punct strategia zugravitului apartamentului din Bucureşti. O adevărată problemă. Acum el este nevoit să stea acasă şi trebuie să mă descurc singură.Nu mă simt confortabil după cum nici el nu este încăntat, deaceea am mobilizat personalul auxiliar de care vorbea el la telefon. Am chemat-o pe Getuţa, fata care mă ajută la orice treabă şi pe verişoara Diţa pentru a fi intermediară între ei. Sper să se descurce fără mine aşa cum sper să mă descurc şi eu fără el.
Mă aşez şi încep să studiez călătorii. In tot vagonul nici un bărbat. In faţa mea cele două femei par să se înţeleagă deja foarte bine.
Pe rândul de pe partea cealaltă a vagonului alte două femei aşezate faţă în faţă discută şi ele. Una este însoţită de fica ei, o tânără înaltă şi frumoasă. Fata este îmbrăcată fără rafinament dar îmi atrage atenţia geanta ei elegantă care sigur a costat de câteva ori preţul a tot ce avea pe ea. “A primit-o cadou !” mă gândesc eu răutăcioasă remarcând că mă preocupă problema genţilor. Citeşte de pe nişte foi xeroxate şi am aflat din spusele mamei că învaţă în vederea angajării la primărie. Pe ce post ? Mă întreb eu iar. Fata nu este de acord să rămână în Bucureşti mai mult de o zi căci nu are la ea tot materialul care trebuie citit. Mare minune cum reuşeşte să se concentreze. Femeia care discută cu maică-sa este revoltată de lipsa de educaţie a tineretului şi turuie epitete şi proteste referitoare la anumite persoane pe care doar ea le cunoaşte.
Mai interesantă mi se pare discuţia celor două din faţa mea.
Sunt două femei trecute de 60 de ani, îngrijite dar nu exagerat, pensionare de ceva timp dar foarte energice, cam plinuţe dar nu excesiv având în vedere vârsta lor. Cea de lângă geam este vopsită proaspăt într-un acaju închis, cealaltă cu un şaten modest. Având în vedere vremea, un început de iarnă nu prea friguros, ambele sunt îmbrăcate comod şi simplu cu pantaloni şi mai multe jersee suprapuse şi închise până pe gât. Amândouă au fundul mare şi pieptul dezvoltat. Femei serioase care au născut şi au avut gospodării de întreţinut.
Roşcata este din sudul moldovei, are ceva bijuterii pe ea şi este mai mică de statură decât cealaltă. Cealaltă e din Vaslui, o femeie voinică şi înaltă, cu maxilare puternice şi nu are nici un fel de bijuterie la ea dar îmbrăcămintea deşi lipsită de lux este de calitate.
Vasluianca pleacă la Paris acolo unde pe timpul lui Eminescu ai noştri tineri învăţau cum se leagă nodul la cravată. Băiatul ei îşi dă doctoratul acolo, este însurat cu o franţuzoaică şi au deja un băiţel de opt luni. Nu se mai întoarce în ţară şi ce păcat de casa ei în care a băgat atâţia bani! E la ţară dar are de toate, încălzire centrală, parchet, faianţă şi gresie peste tot, ba chiar şi termopane.
Copiii nu au casă proprie, stau cu chirie dar în nişte camere mari şi luxoase ne asigură ea, căci acolo aşa sunt lucrurile.
Este îngrijorată căci e prima dată când merge singură. Soţul a rămas acasă căci ea va sta ceva mai mult la Paris şi au animale de îngrijit. La vacă îl va mai ajuta o vecină căci laptele trebuie pregătit dar este porcul de hrănit! Păsări nu prea mai are.
Ea are multe de făcut, pe lângă botezul nepotului trebuie să rămână căteva luni să îşi ajute nora care deja a început serviciul. La ei nu este ca la noi, concediul după naştere este scurt.
-Şi îl boteazaţi în religia ortodoxă? Ei sunt catolici! O chestionează roşcata.
-Ortodoxă, se laudă vasluianca. Avem la Paris un preot foarte bun şi o biserică frumoasă. Acolo mă duc când stau la ei. Este o comunitate mare dar preotul este cu program, nu e ca la noi disponibil oricând. Acum noi ne-am făcut programare pentru botez şi eu mă duc cu de toate, spune ea cu mândrie. Am aici şi ne arată bagajele, chiar şi lumânări, foarte frumoase. Am luat de la noi căci avem lucruri bune, orice, nu ca pe timpuri. Nora mea când plec îmi cumpără cadouri, lucruri de îmbrăcăminte. Nu îmi dă de ale ei căci ce să-mi vină mie lucrurile ei! Este micuţă şi slabă. Le spun însă mereu, nu-mi mai daţi nimic, ce să car de aici atâtea lucruri, mai bine îmi daţi banii că iau eu de acolo, acum şi noi avem de toate.
Si roşcata are copiii în străinătate, de asta cred că s-au şi simţit amândouă atrase una de alta. Si ea are o casă pusă la punct, dar ce folos, copiii nu se vor întoarce să locuiască la ţară oricăt de grozavă ar fi locuinţa ce le-o oferă părinţii şi slavă domnului, ei sunt oameni cu posibilităţi, şi-au ajutat mereu copiii şi încă îi mai ajută chiar dacă sunt în străinătate şi câştigă destul de bine acum.
Ea a fost la copii astă vară împreună cu soţul. Are o fată şi un băiat. Fata este căsătorită tot cu un român şi au plecat acolo amândoi. Ginerele crede că îşi va deschide o afacere în Spania. Nu vor să se mai întoarcă. Băiatul a plecat cu prietena lui, nu este căsătorit şi “este mai patriot, vrea să vină înapoi” mărturiseşte ea cu jumătate de gură de mândrie şi jumătate de gura cu jenă. Dece oare cuvântul patriotism ni se pare nouă românilor puţin jenant?
-Copiii ne-au spus să nu ne mai ducem noi la ei căci deacum vor veni ei mai des în ţară, zice ea şi în ochi i se citeşte jumătate bucurie şi jumătate nesiguranţă.
Mă uit la ele şi le invidiez. Uite băbuţele astea cum se plimbă prin lume, ba în Spania, ba la Paris şi eu mă întreb cum mă voi descurca la Bucureşti. Cum se schimbă lumea şi ce demodată sunt eu!
Pe vasluiancă o îngrijorează că nu prea ştie franţuzeşte.
-Aşa, cât să mă descurc mai ştiu eu puţin dar să stau împreună cu nora, să ne întreţinem şi noi la poveşti aşa ca oamenii, nu pot. Stăm şi ne uităm una la alta se plânge ea.
-La noi este mai simplu, se deschide numai zâmbet roşcata. Spaniola ca şi italiana este foarte uşor de învăţat, seamănă cu româna. Cel puţin în Catalonia unde “stăm noi” este un dialect că aproape se vorbeşte româneşte.
- Eu nu mai pot să învăţ franceza continuă cu necaz vasluianca. Nu mă mai ajută vârsta. Copiii ăştia ştiu franceză, engleză, toate limbile, învaţă uşor! Pe timpul meu nu prea le aveam cu limbile străine. Am făcut franceza la şcoală, dar nu îi dădeam atenţie. Nu s-a prins de mine nimic. Poate ceva rusă... Sigur, ei nu au vaca de hrănit sau porci, nici găini aşa cum am avut eu, spune ea râzând uşor. Acum nu că aş fi stat doar la coada vacii adaugă temându-se să nu fie considerată de noi o simplă ţărancă. Am avut servici şi eu dar cum ajungeam acasă, fuga la animale. Altele au fost grijile mele când eram de vârsta lor şi aveam copil mic şi altele au ei. Băiatul ştia din şcoală doar engleza, foarte bine, dar acum a îmvăţat şi franceza. Eu nu mai pot !
-Ei ! Altfel a ajuns lumea, completă roşcata ceea ce voia să spună vasluianca.
Eu mă uit la ele şi nu intru în discuţie. N-am copiii plecaţi în străinătate, ba chiar n-am copii deloc. Cu ce să mă prezint? Ascult în continuare zâmbind aprobator.
-Dar sunt şi tare ocupaţi tinerii ăştia, admite roşcata. Acum eu mă duc să iau diploma de bacaloreat a unei nepoate. Ea nu are timp. Acum doi ani fata s-a înscris la o facultate în Bucureşti, o facultate din alea particulare, cu bani şi când şi-a dat seama că nu este bună de nimic, că degeaba o face, s-a înscris la una de stat de la noi din oraş.A primit-o cu o copie după diplomă căci cei de la facultatea la care a renunţat nu i-au dat actele, cică sunt la arhivă. Acum eu mă duc să caut arhiva faultăţii şi să cer actele pe care nu reuşim să le luăm înapoi.
Pe roşcată o sună cineva. Este un nepot care o aşteaptă la gară cu maşina să o ducă la arhivele respective. Vasluianca întreabă ce maşină merge de la Gara de Nord la aeroport şi atunci roşcata sună ea pe nepot iar nepotul o lămureşte.
Oare cum ar fi fost viaţa noastră fără telefoanele astea mobile mă întreb eu? Poate ne-am fi descurcat ca şi până acum dar viaţa nu şi-ar mai fi etalat ritmul ăsta alert.
Si iată-ne ajunşi la Bucureşti. Timpul a trecut pe nesimţite. Roşcata o ajută pe vasluiancă ca o mamă grijulie. Coboară amândouă din tren iar eu plec încărcată cu energie pozitivă.
Bărbaţii ăştia, nici nu îşi dau seama ce potenţial avem noi femeile. Suntem capabile să facem aşa de multe! Eu pun pariu că vasluianca va ajunge cu bine la Paris şi se va descurca de minune cu nora şi nepotul chiar dacă nu ştie franţuzeşte dar soţul ei se va descurca mai puţin satisfăcător cu vaca şi porcul lăsati în grija lui. Bine că păsările s-au mai împuţinat.

O vemeie vinovata

- Banii nu sunt totul în viaţă. Unii oameni au bani şi sunt nefericiţi. De cele mai multe ori toţi renunţăm la bani pentru o simplă mulţumire sufletească.
Cuvintele astea le spunea un bãrbat cãtre alţi doi care au protestat revoltaţi: ” Banii nu aduc fericirea? Numai un nebun poate sã creadã asta. Numai un om cu psihicul zdruncinat ar renunţa la bani pentru o ipoteticã fericire! Banii sunt o realitate, fericirea o iluzie!”
Doamna Deleni, colegã de serviciu cu bãrbaţii care discutau aşa aprins îl privea pe furiş pe primul. Credea cã vorbeşte pentru ea şi lucrul acesta o încânta. De aproape trei luni ea şi Victor erau mai mult decât colegi şi vorbele acestea le rostise chiar ea la ultima lor întâlnire. Atunci sugerase că este gata să renunţe la căsătoria ei dacă şi el ar fi liber.
Doamna Mauriciu, o persoanã drãguţã dar care avea o adevãratã slãbiciune în a contrazice interveni în discuţie:
- Oamenii sunt vieţuitoarele cu cea mai bogatã activitate psihicã. In mod normal banii ar trebui sã aducã fericire dar dacã din complicata ta activitate psihicã rezultã altceva nu înseamnã cã eşti nebun. Dupã pãrerea medicilor nu existã om perfect sãnãtos dar asta nu înseamnã cã toţi trebuie sã ne tratãm, sã ne internãm la spital sau la ospiciu.
Si dupã aceste fraze doamna Mauriciu aşteptã parcã aplauze. Bãrbaţii însã sãrirã la unison. ”A! In viaţa ei existã o dereglare psihicã pe care o apãrã!”
Femeia a cãutat sã scape de discuţii spunând cã în ceea ce o priveşte dacã ar avea bani ar fi fericitã şi s-a îndepãrtat de grupul de bãrbaţi. Avea un sentiment nelãmurit de vinovãţie. Se simţea mincinoasã dar nu putea stabili cauza.Incercã sã-şi imagineze de la ce sumã de bani ar considera ea cã ar putea sã se considere ”fericitã” aşa cum afirmase. S-a gândit cã banii în sine nu constituiau mare lucru şi important era ce puteai face cu ei dar nici concluzia asta nu pãrea satisfãcãtoare.
Avea o situaţie materialã mai bunã decât mulţi de acolo. Avea o casã de invidiat, o maşinã la fel şi un soţ cu o poziţie socialã importantã şi la toate acestea era gata sã renunţe. Incã nu se aflase, sau mai corect spus doar aşa credea ea, dar nu mai locuia împreunã cu soţul de douã luni. Voia sã divorţeze. Stãtea în gazdã, fãrã apã caldã, fãrã baie, fãrã tot felul de obiecte care fac viaţa confortabilã.
Era sâmbãtã. Doamnul Mauriciu o cãutase la serviciu şi o invitase sã meargã împreunã într-o excursie, cu maşina, unde doreşte, fãrã obligaţii. El încã nu se împãcase cu ideea despãrţirii şi mai credea cã dacã va şti cum sã se poarte îşi va salva cãsnicia.
Doamna Mauriciu puţin dezamãgitã de ”fericirea” care îşi închipuise cã o aşteaptã atunci când se hotãrâse sã îşi urmeze sentimentele îşi punea sincer întrebarea dacã nu cumva cei doi bãrbaţi aveau dreptate. Dar nu, era încã fericitã ! Ochii îi strãluceau, era mândrã cã poate sã înfrunte totul, cã refuzasa invitaţia soţului. Era mândrã cã nu îşi pierde încrederea în fericirea ei. Desigur, ar fi dorit o primire mai entuziasmatã din partea celui de la care aştepta salvarea sufletului ei dar nu era bine sã despici firul în patru când iubeşti. Intâi trebuie sã dai şi apoi sã primeşti îşi zise ea şi din acea clipã nu s-a mai gândit decât la întâlnirea din acea zi. Valentin a întâmpinat-o cu zâmbetul lui de totdeauna şi au intrat la un restaurant.
- Draga mea, plec la Ploieşti şi vin tocmai luni, începu el.
- Merg şi eu, s-a repezit doamna Mauriciu fericitã de excursia pe care o întrevedea.
Valentin avu o scãpãrare de necaz în privire şi a hotãrât la fel de repede ca şi doamna Mauriciu sã nu mai plece.
- Rãmânem aici! Nu are rost sã plecam doar pentru o zi. De altfel luni iau leafa şi astã seara am de gând sã fac niste buletine pronosport de toţi banii care mi-au rãmas. Este o etapã grea, cu multe posibilitãţi şi vreau sã mã concentrez.
Doamna Mauriciu prevãzu ceva ameninţãtor. Valentin era un jucãtor de pronosport înrãit şi ca orice jucãtor pasionat avea superstiţii. ”Acum ce superstiţie mai are?” se întreba ea.
Incercã sã fie un cãteluş vesel, sã facã glume, propuse sã joace şi ea cu el, s-a interesat de regulile jocului, s-a prefãcut plinã de interes şi l-a asigurat cã va câştiga cu siguranţã, cã aşa simte ea. Valentin însã a simţit un cuţit în inimã şi a cerut plata. Se simţea un fel de ”coate goale”pe care cãmãtarul îl amãgeşte cã va deveni ”prinţul fericit”doar ca sa-şi plãteascã datoriile la timp.
Femeia a simţit cã îi fuge pãmântul de sub picioare.
- Valentin, ţie îţi este necaz pe mine?
- Sigur cã da! Ai noroc, ai avut noroc mereu, ţi s-au îndeplinit toate planurile. Acaparezi norocul.
- Ce noroc ? Ce ţi se pare la mine atât de norocos?
- Totul! Si Valentin nu a considerat necesar sã mai spunã ceva.
- Nu sunt norocoasã, a protestat ea. Iţi fac aceastã impresie pentrucã sunt hotãrâtã şi ştiu ce vreau.
Reacţia lui Valentin a fost devastatoare pentru doamna Mauriciu. El s-a hotãrât brusc sã se întâlneascã cu ea abia mîine searã. Sã îl aştepte deci mîine la ora şase. Era hotãrât!
Doamna Mauriciu a petrecut sâmbãta seara şi dimineaţa de duminică singurã, cu ochii în strãfundul sufletului ei. A început sã se gãteascã de la ora trei. La 6 fãrã cinci minute arãta ca o fetiţã care îl asteaptã pe Moş Crãciun. La 6 şi treizeci de minute mai aştepta ”plinã de noroc” cu zâmbetul sãu imperturbabil. La şapte fãrã un sfert a luat autobuzul şi s-a dus la Valentin unde cineva a stins lumina la venirea ei şi a rãmas în tãcere. Oare se putea sã fie cu altã femeie?
Cu acelaşi zâmbet doamna Mauriciu s-a întors în camera ei fãrã apã caldã şi unde fãrã zgomot, aşa, deodatã, s-a ars becul. A început sã citeascã despre arta abstractã utilizând lumina de pe culoar. Nu se simţea în stare sã ia nici o hotãrâre. ”Sunt sigurã cã mã iubeşte. Era supãrat cã nu i-au ieşit rezultatele la pronosport. Mâine mã va cãuta şi ne vom lãmuri. Nu trebuie sã mã pripesc. Nu trebuie sã mã pripesc ! ”