Pasărea apelor 1976

Autor, CATARGIU SILVIU
Sculptorul s-a născut la 8 ianuarie 1939 La Suceava. A studiat la Cluj cu Romul Ladea
Are lucrari în Belgia, Canada, Franţa, Germania.

Ziua si noaptea

Sculptura este realizata de Marinescu Vasilica in timpul taberei din 1976.
Este o constructie din table de otel, cu dimensiuni moderate.

23 August.

Primul nostru 23 august.
Menţionez că nu este un fragment dintr-un roman în curs de apariţie pe care îl testez aici. Povestesc chestii de viaţă ce mi s-au părut interesante. (mie, altora poate nu) asa cum cred eu că pot fi citite fără să plictisească. Dacă vă plictisesc, nu citiţi. Dacă mă criticaţi nu mă supăr. Până una alta este o „ţară liberă !”.
....................
Multă vreme sărbătoarea noastră naţională a fost la 23 august dată la care am întors armele şi am trecut de partea ruşilor. In august 1944 viitorul meu soţ era destul de mare, avea aproape 8 ani. Işi aminteşte cu claritate evenimentele din ziua când au intrat ruşii în comuna lor.
Era la Măstăcani în apropiere de Galaţi. Toată noaptea nemţii trecuserã pe şosea ca la defilare coloanele dezordonate înainte de tribuna oficială. De la ora 7 dimineaţa copiii n-au mai putut fi opriţi în casă. Băieţii erau suiţi pe garduri. S-au suit şi în copacii stufoşi ce însoţeau drumul, s-au ridicat cât mai sus pentru a putea vedea totul. Nemţii veneau în camioane, pe motociclete, în căruţe trase de cai şi pe jos. Erau oameni sfârşiţi, plini de sânge, înfometaţi însetaţi şi speriaţi. Nu înţelegeau ce li se spunea şi nu aveau încredere în săteni. Refuzau orice ajutor. Când un sătean a oferit apă unui soldat însetat ofiţerul neamţ i-a azvârlit-o pe jos, brutal. Oamenii se întrebau dacă nu cumva se tem că vor să-i otrăvească.
Biete arătări disperate şi fără speranţă ! Unii erau sprijiniţi de camarazi. In şanţul de la marginea şoselei, răniţii căzuţi fără putere erau împuşcaţi curmându-li-se astfel suferinţele. Ochii îngroziţi ai copiilor priveau actul crud. Un act barbar sau sublim de îndurare creştinească ?
Spre ora 11 coloanele cu soldaţi s-au sfârşit. In urma lor au rămas morţii amestecaţi cu muniţia aruncată pe câmp, motociclete fără benzină şi tot felul de efective militare. Goniţi de părinţii care îi găseau scotocind printre resturi, copii s-au retras prin casele lor. După prânz, când dogoarea soarelui era în cumpănă, zgomotul unui tanc a rupt tăcerea care abia se aşternuse. Tancul cu steaua în cinci colţuri s-a oprit în faţa primăriei şi din tanc a coborât o femeie soldat şi un bărbat. Era o femeie zdravănă, un adevărat comisar sovietic cu haină de piele şi cizme. Bărbatul a rămas afară iar femeia a intrat. Vorbea ruseşte iar primarul nu înţelegea. Atunci l-au chemat pe învăţătorul satului care locuia chiar peste drum. Acesta se descurca puţin în limba lui Puşkin şi era viitorul meu socru. Se întorsese acasă de o lună. Abia fusese demobilizat de pe frontul de sud unde nu prea fuseseră lupte.
Primarul, femeia şi învăţătorul au reuşit să se înţeleagă mai ales după ce bărbatul care rămăsese afară a intrat în discuţie. El ştia ceva româneşte, în orice caz mai bine decât ştia învăţătorul ruseşte.
Cei veniţi acum erau supravieţuitorii din lupta de la Roşcani unde muriserã 10.000 de oameni, ruşi şi nemţi.
Primarul cam ştia ce are de făcut. A ieşit din primărie şi împreună cu ceilalţi s-au îndreptat spre şosea. La scurt timp au început să curgă tancurile ruseşti, apoi nişte căruţe încărcate cu oameni şi boarfe. In sat au rămas câteva tancuri şi o căruţã cu doi cai costelivi, vai de capul lor.
Spre seară femeia comisar însoţită de primar şi alţi patru ruşi au intrat la învăţător în curte. Acesta, un moldovean înalt, lat în spate, cu părul tuns scurt şi ochii verzi, hotărâţi, i-a întâmpinat cu reţinere. Stia despre ce era vorba. Avea doi cai din cei folosiţi de nemţi pentru tractarea tunurilor, mari, bine hrăniţi. Abia făcuse rost de ei. Erau mândria lui. Singur le dădea de mâncare şi doar el îi folosea. Copiii nu aveau curaj să se apropie de ei şi nu-i plăceau. Ruşii voiau caii.
- Nu-i dau ! Se împotrivea el.
Un rus a scos pistolul şi l-a îndreptat spre el. Soţia nechibzuitului care se revolta avea fetiţa cea mică încă în scutece în braţe . I s-a asezat în faţă şi el a dat-o la o parte, dar copiii, un băiat şi două fete, care mai de care mai mititei au sărit şi l-au luat de mână. Rusul a vociferat dar primarul i-a făcut semn că totul se va lămuri, a venit lângă grupul nesupuşilor şi le-a vorbit. Ruşii au luat caii dar au adus în schimb alţi doi. Erau însă nişte cai slabi şi obosiţi ca vai de ei.
Invăţătorul tot furios era, dar copii şi soţia s-au bucurat. Caii cei noi au trecut în grija băiatului, viitorul meu soţ. El le-a dat apă şi fân, i-a mângâiat şi i-a băgat în grajd.Tatăl nici nu voia să-i privească la început. N-a avut niciodată drag de ei ca de ceilalţi.
Prin mare primejdie trecuseră. După ce ne-am căsătorit soţul meu îşi amintea cu emoţie de necugetatul gest al tatălui său şi de marea prezenţă de spirit a mamei sale care l-a salvat. Rusul ar fi putut să-l împuşte pe tatăl său dintr-o prostie.
Ocupaţi cu schimbul de cai, familia n-a mai luat în seamă tancurile care se scurgeau pe şosea. Unii rămâneau peste noapte în sat, alţii nici nu încetineau.Trei zile s-au scurs tancurile şi au fost ruşi în sat, apoi totul s-a liniştit.
Tăranii au intrat cu căruţele în pădure acolo unde fuseseră luptele şi au îngropat morţii, ruşi şi nemţi împreună. S-au întors cu arme, cartuşe, cizme si alte obiecte care aparţinuseră soldaţilor. Un ţăran adunase o căruţă plină de puşti iar altul o căruţă de cizme. Printre cizmele acelea se găseau şi unele din care piciorul nu fusese scos. Omul le adunase în grabă şi nu avusese timp să le despartă. Acasă avea să le sorteze şi să le cureţe. Cumplit, dar atunci nimeni nu gândea aşa. Copiii intrau în tancurile părăsite adunând tot ce găseau. Unul din ţăranii mai îndrăzneţi a adus acasă o maşină lăsată de nemţi fără benzină şi a ascuns-o sub fân, altul pusese mâna pe o motocicletă. Te-ai fi crucit dacă ai fi ştiut câte s-au adunat atunci în sat şi deşi toate, într-un târziu a trebuit să fie date autorităţilor, multă vreme ţăranii le-au păstrat ascunse, lucruri utile dar si pistoale, arme şi cartuşe care nu-şi mai aveau rostul.
Ruşii rămaşi prin sate nu erau tocmai prietenoşi. Niciodată nu s-au socotit aliaţi ci doar acceptaţi de nevoie. Erau obraznici şi scoteau pistolul gata să te împuşte uneori chiar fără rost, doar ca să impresioneze.
O prietenă de mai târziu, puţin mai mare decât mine, Ionica, povestea cum tot pe atunci la ei în sat ruşii năvăliţi peste săteni scotoceau prin cămări şi în primul rând se puneau pe mâncare şi băutură. La ea în familie se cazaseră câţiva şi aceştia ocupaseră camerele din faţă pe care, cum era obiceiul în sat, le ţineau nelocuite dar cu ce aveau mai bun şi mai frumos. Tuturor le era teamă să iasă din fundul curţii unde aveau odăile de toate zilele, odăi în care locuiau. Ruşii băuseră, erau beţi şi toţi se temeau să le iasă în faţă. Aveau nevoie de apă iar fântâna era în dreptul unui rus ce stătea pe prispă fumând. Socotind că un copil era mai ferit de primejdii au trimis-o pe prietena mea după apă. Eroare ! Rusul beat a tras cu puşca în ea. Norocul ei că n-a fost nimerită. Chiar dacă intenţia lui ar fi fost doar să o sperie, tot noroc se poate numi faptul că n-a fost împuşcată. Aşa beat cum era rusul acela, totul putea fi posibil.
Oare unde era Dumnezeu atunci ? Cum putea El să privească cum unii se jucau, mâncau şi se distrau iar alţii se ucideau fără măcar să se vadă la faţă. Ce considera El că era vinovăţie şi trebuia pedepsită?
Din acele timpuri unii aveau alte amintiri.
Nenea Petică, sotul Anicăi, sora tatei şi autoarea a două verisoare care m-au pus la Ismail pe grătarul de la sobă să mă usuc, povestea mult mai târziu, că nu poate uita câtă furie prostească poate exista într-o gloată de oameni adusi la limita raţionalului.
Ajunseseră cu frontul la Tokay. Au dat de o pivniţă cu vinuri vechi. S-au aruncat cu toţii asupra butoaielor si fiecare si-a ales un butoi din care să bea. Au băgat baionetele în butoaie şi au băut ca porcii, iar când au terminat de băut, când n-au mai fost în stare să înghită nimic au început să strice, să sfărâme tot. Işi putea cu greu stăpâni regretul care îi măcina conştiinţa pentru faptul că asemeni celorlalţi a băgat baioneta în butoaie şi a risipit tot ce rămăsese. Vedea parcă lacul de vin bun care se lăţea în acea pivniţă de gospodari harnici şi nevinovaţi.
Un colonel, întâlnit în altă perioadă a vieţii mele, de fapt şeful meu la serviciu, ne-a povestit o altă întâmplare.
După mult timp de război, când i se rupsese toată îmbrăcămintea de atâta purtat, colonelul a fãcut rost de un cupon de pânză şi aţă pentru o cămaşă. Intr-un sat, acolo unde era în calitate de cuceritor a aflat că o băbuţă are maşină de cusut şi ştie să lucreze. I-a dat în lucru cămaşa şi aţa. Nu se înţelegeau prea bine pentrucă nu ştia limba locului dar vedea că băbuţa se străduia să-i intre în voie. Când cămaşa a fost gata a observat că nasturii erau cusuţi cu aţă de altă culoare. Fără să îşi dea seama s-a răstit întrebând-o dece. Băbuţa s-a speriat şi a căzut de pe scaun de frică. Fusese aşa de fericită că îi venea bine cămaşa iar el atât de brutal o speriase! Colonelul avea şi acum, după atâţi ani, remuşcări pentru purtarea lui impulsivă. Oare păţise ceva băbuţa? Dacă ar fi suferit de inimă ?
Tot acel colonel povestea cea mai cumplită întâmplare din viaţa lui. Se retrăgea împreună cu armata nemţilor cu care eram aliaţi. La un moment dat un camion gol a trecut pe lângă grupul lor de soldaţi români ajunşi la limita rezistenţei. Abia se mai puteau ţine pe picioare. El s-a agătat de camion încercând să se urce împreună cu ceilalţi, dar neamţul l-a oprit şi i-a dat peste mâini cu patul puştii . El a scos pistolul şi l-a împuşcat iar românii care erau în subordinea lui s-au suit în camionul neamţului. Pentru asemenea faptă, dacă statul român nu ar fi întors atunci armele, el ar fi fost executat. Deja fusese arestat şi condamnat la moarte.
Nu-i prea plăcea să îşi amintească de acest gest, însă împuşcătura aceea din disperare îl rodea. Un om nu s-a mai întors acasă din cauza lui şi el încălcase regulile războiului. Condamnarea la moarte o trăia ca pe un coşmar.

"Tentativa" de Popovici Constantin 1976

Sculptorul (1936-1995)este dintr-o familie de artisti. Tatal, pictor, a fost impuscat sub ochii artistului cand avea doar 8 ani ceea ce i-a marcat sufletul. Mama, deasemenea pictorita, o fosta aristocrata s-a nascut la Sankt Petesburg si a murit inainte de vreme.
Din lucrarile sale mentionez "Prometeu", o sculptura in otel de la barajul Vidraru.