Marjorie.

Maria Comneanu, soţia marelui chirurg Alexandru Comneanu, Marjorie cum îi spuneau prietenii de scenă îşi făcea loc să coboare din tranvaiul care o transportase de la prietena ei Violeta, până la intersecţia dintre Rahova şi Şoseaua Viilor unde urma să shimbe tranvaiul cu aotobuzul 176 care o lăsa destul de aproape de strada Londra unde era vila la care locuia.

          Nu ştia ce să facă, să mai meargă o staţie şi să coboare la intersectia următoare, pe strada unde locuia altă prietenă de a ei, Ioana?

          Ar fi mers la ea dar nu-i telefonase aşa că nu ştia dacă este acasă. Era intrigată de discuţia pe care o avusese cu Violeta şi nu voia să meargă acasă unde era singură, doar cu pisicile ei.Sotul doamnei Comneanu era plecat la Curtea de Arges unde aveau o mare vila de vacanţă, o hardughie de palat pe care ea nu o putea suferi, căci Alec, sotul doamnei il renova permanent.

In tinereţe doctorul fusese un bărbat foarte frumos şi Marjorie îl iubise foarte mult. Poate mai mult decât pe oricare din aventurile ei de înainte de căsătorie, dar pasiunea lui pentru meseria de medic l-a împiedicat să o facă fericită. Marjorie a fost tentată de multe ori să îl înşele dar mereu a trecut peste tentaţii, regretând de fiecare dată ocazia pierdută şi visând la ce a pierdut

A ezitat, dar s-a hotărât. Nu mergea la Ioana. Avea şi sacoşele alea cu mâncare pentru animale! Pe lângă armata ei de pisici mai hrănea si unele care îşi aveau culcuşul prin subsolul caselor din vecinătate. Bietele animale, gândea ea, probabil sunt moarte de foame. La ale ei, lăsase ceva de mâncare când  plecase dar celelalte, o aşteptau.

- Dă-te fato la o parte ! S-a răstit ea la o tânără de un metru si saptezeci căreia ea îi venea până la umăr.

Tânăra, brunetă, nu a ripostat şi s-a îndreptat din poziţia aplecat, aşa cum era forţată să stea ascultând ceea ce-i spunea destul de tare o prietenă care era aşezată pe un scaun, iar tânărul care stătea la uşă a ajutat-o să coboare, ceea ce a mai tăiat din furia pe care o simţea faţă de toată lumea.

Avea poşeta agăţată de gât şi două sacoşe mari, care chiar dacă nu erau grele erau totuşi incomode, iar piciorul ei prins în aparatul care îi susţinea rotula spartă, abia se răsucea.

Marjorie venea de la o prietenă care scria cărţi de factură ezoterică, Violeta. Scria în colaborare cu Doagă Vasile. El era cel cel primea mesaje prin dicteu divin de la Hristos. Acum Marjorie  primise răspunsuri la nişte întrebări.  Violeta le transmisese prin Doagă Vasile  iar Doagă i-a trimis răspunsul prin telefon în prezenţa ei. Pusese nişte întrebări speciale, despre reîncarnarea sufletului si despre posibilele reîncarnari ale ei, ale lui Marjorie, în nişte personaje foarte speciale aşa cum altă prietenă de a ei, care făcea studii despre reîncarnare îi sugerase că era posibil. Nu era satsfăcută de răspunsurile cam evazive. Doagă reproducea răspunsul în cuvinte imprecise, folosind termeni ca : „ Rază din, nu trebuie ştiut, aşa ca să înţelegi, aproape ca, însă, nu este un răspuns şi, dece vrei să ştii?”

Ar fi fost bine să poată vorbi cu Ioana pe această temă. Nu că s-ar fi îndoit de ce spunea Violeta, dar ar fi fost o discuţie care ar fi lămurit mai bine întrebările pe care şi le punea...

Coborând în staţie şi-a rotit privirea căutând o bancă liberă unde să se aşeze, nu voia să aştepte maşina în picioare. Piciorul acela o durea destul de mult.

Lângă gardul centrului de primire deşeuri de hârtie care era la cel mult 10 metri de staţie, un tânăr o privea cu nişte ochi străfulgerători.

Ceva în privirea acelui tânăr i-a dat fiori. Nu se putea revolta împotriva lui deşi era clar că părea o obraznicie !. Socată ar fi vrut să-l pună la punct. Ştia că ar fi trebuit să-l înveţe bunul simţ, să nu mai privească aşa insistent o femeie, dar nu putea scoate o vorbă.  Se întreba dacă îl cunoaşte de undeva şi parcă i se muiau picioarele de emoţie. Ii amintea ceva.

 Spre salvarea situaţiei, maşina a sosit repede şi ea s-a urcat fără să mai privească înapoi, aproape speriată de neobişnuita privire a barbatului. Urcată în maşină si-a dat seama că tânărul nu era chiar aşa de tânăr cum apeciase la început, decât dacă îl aprecia  în comparaţie cu vârsta ei.

Cine să fi fost ? se întreba. Nu cumva era un cunoscut, iar ea arătase că l-ar fi uitat ca o ramolită bătrână ? In orice caz, habar nu avea cine este

In urmă, bărbatul care nu avea mai puţin de 40 de ani, dar arăta mai tânăr datorită pletelor lungi, boeme si a siluetei subţiri, a rămas sprijinit de gard mai şocat decât ea.

Era Maria Comnean şi-a spus el revenindu-şi din uimire. Era chiar acea femeie pe care am iubit-o ca un trubadur medieval  timp de 2 ani, fără să-i vorbesc, fără să ştie nici ea nici altcineva. Iubirea mea  ca de licean !

Atunci era o prfesoară tânără, abia intoarsă de la Paris unde îşi însoţise soţul, un doctor renumit si un bărbat interesant. Asista  la examenul meu de admitere la Institutul de teatru. M-am pierdut cu totul în faţa ei şi am picat

O ştiam dintr-un film în care jucase un rol  de ingenuă adorabilă.

Ce îndrăgostit am fost de ea !

Imi pierdeam capul de câte ori o vedeam şi căutam să o văd fără să fiu văzut in fiecare zi până ce ea, iar a plecat împreună cu soţul ei undeva.

Femeia asta nu mai avea nimic din drăgălăşenia aceleia de care m-am îndrăgostit şi totuşi am recunoscut-o. Fusese ca o mică pasăre paradise, o bijuterie cu un zâmbet de înger diafan 

Acum, când a coborât din maşină ajutată de acel tânăr, cu sacoşele ei disproportionat de mari faţă de fiinţa ei mică şi neajutorată am fost tentat să mă  reped să o ajut. Când şi-a răsucit capul cu părul între cărunt şi vopsit, mi-am amintit de ea. O clipă, într-un gest, a fost fiinţa diafană de care fusesem îndrăgostit. Am  recunoscut-o ! Era ea, marea mea iubire ! Pierdută între acei ani în care zilele treceau ca fluturii...

Si-a revenit cu greu !

Marjorie Comneanu, nu îşi putea lua gândul de la acea viziune ciudată.

A fost ceva real? se întreba ea. Brunet, cu ochi verzi, pătrunzători, părul lung şi o umbră de barbă, parcă era imaginea lui Hristos. Dacă îi povestesc Violetei că m-am întâlnit cu Iisus şi m-a privit  aşa, n-o să mă creadă !

Poate să spună toată lumea că sunt nebună, dar omul acela era materializarea lui Iisus din Nazaret. Privirea lui era dragostea lumii întregi. Mă arde şi acum.Nu am putut să-l pun la punct. Era un om oarecare, dar avea ceva ce  m-a oprit si doar eu nu mă opresc cu una sau două, găndea Marjorie din ce în ce mai agitată. După întrebările mele despre reîncarnare şi răspunsurile de la Violeta, dacă îi mai povestesc şi asta Ioanei, o fac praf !. Parcă aş fi visat ! 

Dar dacă era cineva cunoscut iar eu m-am purtat ca şi când aş fi o bătrână cu Alzhaimer ?

6 iunie 2013  ora 17,53