duminică, martie 08, 2009

miercuri, martie 04, 2009

Strigatul


Totul a început atunci când s-a înserat. Cerul s-a închis la culoare. Mai întâi a devenit violet, apoi din ce în ce mai albastru şi negru până ce noaptea a pus stăpânire pe tot ce mă înconjura. Un frig de cristal spart mi-a pătruns în carne până la os. Din inima îngheţată a hăului a apărut acea chemare înfiorătoare. Era ca şi cum noaptea îşi striga copiii la ospăţul odintr-un cadavru. O chemare ce prevestea moartea. Ceva dureros şi greu ca o lespede. Şi strigătul şi-a trimis ecoul până în adâncul cerului de unde s-a rostogolit înapoi cum o grămadă de pietre din creştetul muntelui pe drumul asfaltat, ca mărgelele dintr-un şirag rupt de la gâtul unei femei care se sufocă, ca un zar rostogolindu-se în timp ce răspunde unei întrebări, totul sau nimic.
Apoi tăcerea a devenit isterică. Strigătul a rămas aşteptat în fiecare por al pielii mele precum respiraţia unui om bolnav, neregulată, adâncă şi gravă. Il aşteptam ca pe o ultimă lovitură.
Şi noaptea era opacă, neagră şi rece. Stelele nu se vedeau, luna parcă nu existase niciodată iar stigătul se repeda obsedant, neregulat.Îmi pătrundea în sânge spărgându-mi inima. Totul era cumplit de adânc şi de necuprins.
Şi strigătul acela şi-a înfipt colţii strălucitori şi ascuţiţi în creierul meu, bolnav, ca o moarte.