duminică, iulie 10, 2011

La râul Piedro am şezut şi-am plâns. de Paulo Coelho

Am mai citit o carte de Paulo Coelho. De data asta am găsit într-un punct al cărţii apropierea sa de o anume bisercă care se inscrie drept creştină, în mijlocul unei regiuni cu credinţă catolică, dar care foloseşte vorbirea în limbi, ca mijloc de eliberare a eului şi apropierea de Dumnezeu-dragoste.
Nu m-aş putea dezlănţui într-o, astfel de eliberare a spiritului. Vorbesc destul de mult aiurea şi nu mă jenez dacă spun pentru a mă elibera, lucruri care ori se înţeleg greşit ori determină o părere proastă despre mine. Poate sunt prea indiferentă faţă de părerea pe care o fac, poate sunt prea critică faţă de ceilalţi ca să mă deranjeze ce cred alţii despre mine, poate am o părere prea sigură despre relaţiile interumane bazate pe interesul reciproc ca să mă tem de alte influenţe, poate... dar nu m-aş simţi bine într-o astfel de reuniune.
Dar să vorbesc despre carte. Coelho spune ca personajele sunt imaginate. Nu se bazează pe acest ritual introdus tangenţial în acţiune. Este vorba de cultul femeii, Dumnezeu mama si Imaculata conceptie. E o poveste care, mie mi se pare foarte putin posibil sa fie adevarata, dar frumoasă. Ca orice carte are ceva din sufletul autorului dar bine împrăştiat atât în femeia care poveste la persoana I cât si în bărbatul care schimba femeia care începe să iubească. Apare si Brida, acea femeie complet dezinhibată care este opusul eroinii din roman, dar fugitiv. Cartea este scrisă în stilul lui Coelho şi dacă îti place stilul lui, îţi ăplace şi cartea. Altfel nu o înelegi.
E o carte care se sprijină pe un Dumnezeu mai mult sau mai putin ortodox.