Covorul persan.

Privea furioasă cum din gâtul ei se scurgea lichidul acela roşu care îi murdărea covorul apoi ca şi cum şi-ar fi revenit puse tacticos cutitul alături de farfuria din care a mai luat o bucată de măr. Masa era plină cu pahare si farfurii murdare. Paharul lui era bineînţeles gol. S-a îmbătat dobitocul şi avea chef de scandal. Acum era potolit, stătea întins lângă singura şi adevărata lui dragoste iar în jurul lor pata aceea roşie se lăţea. Pe partea dreaptă a capului, acolo unde îl lovise ea, un firicel de sange i se scursese pâna la ureche.
Pata roşie de pe covorul ei persan, ţesut manual, se lăţea şi asta i se părea de nesuportat. Era ca şi cum un cuţit i se răsucea într-o rană. Mereu ţinuse la covorul acela să nu se păteze şi acum era terminat. Nu se mai putea curăţa.
S-a gîndit că ar fi trebuit încerce să-l să-l mute de acolo, aşa cât să poată sterge pata sau în orice caz să incerce să facă ceva, să nu o vadă el când se va trezi dar s-a răzgândit. „Nu mă mai interesează nimic!” Îşi zise furioasă. „Să rămână aşa, împreună, să se păteze covorul căci lui niciodată nu-i păsa la ce ţineam eu. Asta a iubit el toată viaţa, asta a stat între noi de când ne-am căsătorit oricât am căutat eu să-l schimb. Acum însă s-a terminat.Nu îl mai suport.Plec !”
Deoarece primiseră banii aceia dăduseră o masă la care au invitat rudele şi ale lui si ale ei. Dupa plecarea lor s-au certat ca de obicei. Acum ieşise însă rău de tot. Incă plină de furie îşi spunea în gând : „ Nesimtita de soră-sa care nu mai pleca n-a putut să-şi ţină gura iar el i-a luat apărarea aşa cum i-o ia mereu. Cel puţin i-am spus şi eu tot ce aveam pe inimă. Dar acum mă duc, nu ştiu unde dar trebuie să mă duc de aici, chiar acum, în seara asta. Iau toţi banii şi mă duc undeva unde să nu mă mai găsească nimeni. Stiu că va fi furios, mă va căuta cu poliţia, va spune ca eu aşa şi pe dincolo, că sunt nebună. Să mă găsească !”
Femeia, o brunetă de aproximativ 30 de ani, cam uscată şi ofilită s-a ridicat greoi din scaunul ei, a îndreptat scaunul care cazuse odată cu el şi cu o faţă congestionată de ură s-a dus în dormitor.
- Trebuie să mă schimb, mi-am distrus bluza. Cred că tâmpitul mi-a rupt-o când s-a agăţat de mine, a mormăit ea cu voce răguşită. Tipase la el până au început să bata vecinii în calorifer. Mizerabilii de vecini, niciodată nu mi-au luat apărarea dar când e vorba sa mă bârfească sunt pe locul întâi. Dece nu-şi văd oamenii ăştia de treaba lor ? Da, aud vocea mea, el vorbeşte mai încet dar când mă loveşte nu vede nimeni. Acum l-am lovit eu !
Era murdară. Si-a scos toate rufele de pe ea şi a intrat în baie dar s-a răzgândit să mai facă duş. „Uite ce fac, îşi zise ea necăjită, plec ! Il las pe imbecilul ăsta cu toată casa asta la care doar eu ştiu cât am muncit. Dacă era după el ar fi rămas aşa cum i-a lăsat-o taică-su, aşa cum se ţinea de capul lui soră-sa, fără nici o îmbunătăţire. Nu puneam gresie, nici faianţă, nici parchet nu puneam.” Se uita cu mândrie la faianţa si gresia din baie. Ea o alesese. ”Dar plec, trebuie să plec! Plec de aici, de unde m-am zbătut pentru fiecare lucruşor. Nenorocitul ! Ar trebui să dau foc la apartament, să nu-i rămână nimic ! Toate le-am făcut eu.” A ieşit din baie, s-a îmbrăcat cu aceeaşi fustă dar fără bluză şi s-a privit în oglindă. „Arăt ca o epavă!” Işi spuse ea. „Toţi anii mei buni i-am pierdut lângă acest nemernic. Si acum plec! Unde dracu să mă duc ?”
Din sufragerie s-a auzit un zgomot. Cu poşeta în care băgase toţi banii si toate hârtiile cu conturile lor la bancă s-a întors acolo. El încerca să se ridice. Cu mâna la cap, de acolo de jos privea dezastrul din jurul lui.
- Iar ţi-ai făcut bagajul ? Plecă dracului. Tâmpito! Puteai să mă omori. Cu ce m-ai lovit ? Cred că am leşinat. Te omor nebuno!
Apoi ridicându-se furios în timp ce ea îl privea încremenită de spaimă, a ridicat sticla din gâtul căreia se scursese tot vinul şi după o clipă de uimire a început să râdă. Râdea ca un nebun.
- Covorul ! Ai văzut ce ai făcut? L-ai pătat !

Intr-o noapte!

E noapte. O noapte tăcută şi rece. Pe strada luminată, nimeni. Şirurile de maşini pline de zăpadă stau aliniate pe două rânduri. Pustiul apasă. De jur împrejur blocurile înalte cu ferestre întunecate n-au viaţă. Privesc în neştire noaptea rece şi pustiul nefiresc luminat îmi încălzeşte inima. Ce îngheţată poate să-mi fie dacă această lumina mă poate încălzi.






Intorc privirea şi sufletul meu îşi recapătă ura. Urăsc! Doamne cât de tare urăsc !
Camera este plină de umbre. Simt răsuflarea aceea care mă înfioară ca o bucată de ghiaţă băgată în sân. Vreau să o scutur de mine ca pe o lipitoare ce-mi suge sângele. Nu pot!
Nu pot! Acum vreau să ucid.

Azi este sf. Ioan dar si o aniversare pentru mine !

Azi se implinesc "...si noua" ani de la casatorie... Nu spun cati, este un secret!
Asta este bradutul meu, alb... si de plastic... dar stralucitor !