Cum să lecuieşti un fanatic. de Amos Oz

Am citit o carte care mi-a placut mult. Este exact pe lungimea mea de unda în ce priveşte conflictul dintre Israel si Palestina. Dar ce spun eu? în ce priveşte viaţa în general !
Cartea se numeşte   CUM SA LECUIESTI UN FANATIC autorul este Amos Oz.
Voiam sa o recomand unor prieteni din Israel si cineva mi-a spus ca acolo , scriitorul nu este apreciat asa ca nu am mai recomandat cartea. Scriu aici să vad cum este primită….
Cartea este o pledoarie pentru pace, pentru intelegere intre oameni, pentru un “COMPROMIS” asa cum il intelege el si cum îl înţeleg si eu.
Citez din carte:
Cred cu tărie în compromis. Stiu că acest cuvânt are o reputaţie oribilă în cercurile idealiste din Europa, mai ales printre tineri. Compromisul este considerat lipsa intergrităţii, lipsa coloanei vertebrale, lipsa consecventei, lipsa onestităţii. Compromisul este scârbos, compromisul este necinstit.
Nu şi în vocabularul meu. In lumea mea, cuvantul „compromis” este sinonim cu „viaţa”.Si acolo unde este viaţă sunt şi compromisuri. .Opusul compromisului nu este integritatea, opusul compromisului nu este hotărârea, devotamentul. Opusul compromisului este fanatismul şi este moartea.

Să mai adaug ceva.... 

Intrucât  nu am cititori am sa scriu pentru mine cateva citate din carte, citate care m-au delectat.

Incep prin a spune că mare lucru ar fi dacă dacă nu aş fi evreică ...căci tare mai seman cu evreii (aşa cum îi descrie Amos.) Ia cititi ce spune el :

1. Nu Întâmplător întotdeauna doi evrei se contrazic pe orice temă – de fapt, e greu să găseşti un evreu care e de acord cu sine însuşi, deoarece toţi au mintea şi sufletul pline de contradicţii în privinţa tuturor lucrurilor, toţi sunt dostoievskieni, tolstoieni sau invers.

Mă recunoosc ! Parcă se referă la mine.... Si apoi mai face referire si la felul cum se târguie credinciosul evreu cu Dumnezeu ca şi cum ar fi posibil să îl ameninţi pe pe cel care a făcut legea, cu legea făcută de  el...Uite alt citat:

2. Poate vă amintiţi cum, în Sodoma, Avram părintele evreilor şi al arabilor, încearcă să salveze păcătosul oraş Sodoma de mânia Domnului.....

 Cincizeci de drepţi, patruzeci de drepţi, douăzeci, sau poate zece...

Si când este învins, (şi n-ai cum să ieşi învingător dintr-o dispută cu Dumnezeu) ridică ochii la cet şi rosteşte aceste vorbe foarte îndrăzneţe,  „ Judecătorul întregului pământ nu va face ce e drept?” Aceasta este curată blesfamie, e o cutezanţă fără măsură....

Aşa spune Amos ! Cum mă mai recunosc si in aceasta chestie !

Sau altă dovadă că semăn teribil cu un evreu...Sau poate evreiii sunt şi ei asemeni tuturor oamenilor.... :)

Amos povesteste de bunica lui. Parcă ar fi bunica mea....

3..... preaînţeleapta mea bunica me-a explicat în vorbe foarte simple care este diferenţa între un evreu şi un creştin...

„ Uite, a spus ea, creştinii cred că Mesia a fost aici şi va reveni cu siguranţă într-o bună zi. Evreii susţin că Mesia încă nu a venit. Si din cauza asta, a spus bunica me, din cauza asta au fost atâta mânie persecuţie şi vărsare de sânge, ură... De ce? A zis ea. Dece nu poate toată lumea să aştepte pur şi simplu? Dacă Mesia vine şi spune „Salutare, mă bucur să vă văd din nou, evreii vor trebui să îsi recunoască greşeala, Pe de altă parte, dacă Mesia vine şi spune „Bunăziua, mă bucur să vă cunosc „ întreaga lume creştină va trebui să ceară scuze evreilor....

Si ca să nu uit ... am să adaug si o anecdota citată din această carte şi pe care am postat-o pe alt  blog.

4. “Amintesc aici o anecdotă veche, în  care unul dintre personaje, din Ierusalim, evident, de unde altundeva, şade într-o cafenea micuţă şi aproape de el şade un bătrân cu care intră în vorbă. Şi iată că bătrânul este chiar Dumnezeu  Însuşi......

Şi vrea să îi pună o întrebare foarte importantă, desigur, Zice:

“Damne, spune-mi rogu-te adevărul adevărat, cine sunt cei care au credinţa corectă? Romano-catolicii, protestanţii, poate evreii, sau poate oare musulmanii ? A cui credinţă este corectă?” Si Dumnezeu din poveste zice:

“Ca să îţi spun p’aia dreaptă, fiule, nu sunt evlavios, n-am fost niciodată, nici măcar nu mă interesează religia”

 

Dar nu vreau să închei aşa, în glumă. Cartea pune serios problema neînţelegerilor din Israel cu arabii.

Pământul acela este patria a doua etnii. Palestinienii au locuit acolo de 2000 de ani şi acum când s-au întors evreii care au locuit acolo alte 2000 de ani de înainte de acest răstimp ei au rîmas fară casă, fără patrie. Trebuie să se înţeleagă între ei.

Uite ce scrie Amos : Alt citat :

5. Popoarele trebuie să trăiască în pace. Dacă apuc să văd statul Israel şi statul Palestina trăind uşă în uşă, ca nişte vecini cumsecade, fără nedreptate, exploatare, vărsare de sânge, voi fi mulţumit, chiar dacă.. nu va domni iubirea.  Si cum ne aminteşte poetul Robert Frost, „Gardurile bune fac vecini buni”.

.....Două victime ale aceluiaş tiran, Europa,. care a colonizat lumea arabă, a exploatat-o şi a umilit-o, i-a călcat în picioare cultura, a dominat-o şi a folosit-o ca teren de joacă al imperialismului- este aceeaşi Europă care i-a discriminat pe evrei, i-a persecutat, i-a hărţuit si, în cele din urmă, i-a asasinat în masă într-un genocid fără precedent. Aţi putea crede că între două victime răsare pe dată solidaritatea, ca de exemplu, în poezia lui Bertolt Brecht. Insă în viaţa reală unele dintre cele mai grave conflicte sunt tocmai între cele doua victime ale aceluiaş tiran. Intre doi copii ai unui părinte nemilos nu există obligatoriu iubire. Adesea fiecare vede în celălalt exact imaginea părintelui nemilos. Tocmai aşa stau lucrurile nu numai între israelieni şi palestinieni, ci şi între evrei şi arabi

Poate e cam dur acest citat dar analiza situaţiei te pune pe gânduri şi este foarte realistă oricat s-ar simţi unii nedreptăţiţi  de  aceste afirmaţii .................

Citesc  „VIATA MEA” de Sofia Tolstaia... Interesanta viata langa acel geniu, in acea tara...in acea epoca....

Sufletul nostru se zbate in orice situatie si greu avem impresia ca totul este asa cum trebuie...

Viata este asa complicata. Ce iluzie dragostea.

Ultima lectura

Am terminat de citit cartea 19,9 sau 29,9 ron de Frederic Beigbeder. Ciudat tip !

La început cartea m-a plictisit. Prea multe detalii despre industria publicitaţii şi despre minciună.... Cine nu cunoaşte adevărul în această privinţă? Cine mai crede în sinceritatea reclamelor? Dar cum să e iesi din acest cerc informaţional?

Apoi am citit altă carte de acest autor, mai interesantă, apoi despre autor şi despre cartea pe care am dat-o la o parte şi m-am hotărât să o citesc până la sfârşit.

Trecând de prima parte cartea a început să fie mai interesantă. Beigbeder scrie cu sinceritate şi se autoexpune pe el şi lumea în care trăieşte cu  incisivitatea  unui chirurg.

Citind despre viaţa aceea strălucitoare in care drogurile te fac să te simţi deasupra a orice, despre lucruri de firmă si preturi fabuloase eşti prins ca o muscă într-o farfurioară plina cu  miere de albine...

O lume de lux, cu sex, performanţă si bani mulţi.... Până la urmă a apărut şi crima.

O crimă absurdă, inutilă şi urâtă dar foarte adevărată deoarece face parte din viata reală a autorului, chiar daca poziţia lui este doar de complice.

Am avut senzaţia de lehamite şi dezgust pentru umanitate. Pănă la urmă viaţa este la fel de urâtă peste tot. Doar că undeva este poleită şi străluceste iar altundeva este jegoasă si plină de sărăcie şi mizerie.

Intre aceste două extreme o infinitate de trepte pe care povestea se repeta cu nuanţe ...

Dezgustător! Lumea este plină de obsurd... 
Dorinţile refulate si răbufnirile necontrolate domină în cele mai diferite game de intensitate ... Diferenta dintre 19,9 si 29 sau dintre 29,9 si 30 este tocmai diferenta intre viata si dezastru....Este tocmai diferenta controlata care face ca totul sa para altceva...

Scriu iar despre ce mai citesc. Este o carte despre “Moştenitorii Profetului Mahomed, Cauzele dchismei dintre şiiţi şi suniţi” scrisă de Barnaby Rogerson. E interesantă.

După ce am citit despre perioada apariţiei şi definirii religiei creştine până prin anii 500, o privire asupra apariţiei Islamului cu 100 de ani mai târziu, în zona Medina-Mecca este foarte potrivită.

Cartea mi se pare foarte bine scrisă în privinţa ilustrării perioadei şi a obiceiurilor vremii.

Mă uimeşte mulţimea de femei soţii şi concubine ale “Profetului” şi descrierea Aişei, soţia-copilă care la moartea profetului de 60 ani avea 18 ani ...

Mereu încurcam suniţii cu şiiţii, dar de acum nu voi mai face această greşeală.

Am citit de curând două cărţi despre religia creştină scrise de autori de religie musulmană şi mie îmi place curajul cu care aceştia abordează religia. Barnaby Rogerson este englez, probabil oarecum creştin  şi abordează problema foarte spinoasă a islamului. 

Sunt multe aspecte intr-o “ograda” care se văd  mai bine de la “fereastra vecinului”....

 

O carte de Frederic Beigbeder

Am început să citesc cartile lui  Frederic Beigbeder. Le caut căci le găsesc interesante. Este un francez nascut in 1965,  acum are cam 50 de ani dar este din generatia noua de scriitori. Generatia celor care au consumat sau poate încă mai consumă droguri şi descriu viaţa de dupa cotitura din 1989.
Frederic o descrie asa de bine că fiecare roman al sau pare o autobiografie. E drept că toate pornesc de la ceva real din viata sa aşa că tot ce scrie este teribil de adevărat.

Acum am terminat de citit “Iartă-mă ! ... Ajută-mă !”

Ce pot să povestesc despre carte? Nu prea am talent sa extrag ceea ce este important

Este confesiunea unui bărbat care la varsta de 40 de ani, angajat de o companie de manechine, pleacă în rusia ca să găsească fete proaspete, frumoase şi fotogenice pentru a fi plasate în industria de reclame de produse cosmetice.Scriitorul a fost în Rusia cu altă misiune dar se pare ca a observat destul de bine subiectul din postura în care a vizitat Rusia.

Toată cartea este bine scrisă. Oarecum urmează firul unei confesiuni către un preot ortodox  pe care iniţial l-a cunoscut la Paris şi pe care l-a reîntâlnit aici. In  firul poveştii a amestecat într-un mod absolut captivant dragostea, sexul, nebunia şi realitatea... 

Pot sa adaug niste comentarii la carte incluse in roman la sfarsit:

IN ARCADIA - de BEN OKRI

BEN OKRI  -   IN ARCADIA.

O carte interesanta scrisa de un Nigerian. Cand am inceput sa citesc cartea Nu mi-am dat seama ca scriitorul este de culoare. Parea european sau mai bine spus american. Spun asta pentruca fiecare nationalitate are un anume fel de a scrie...

Cartea incepe prin a defini o serie de personaje care urmeaza sa fie o echipa a carei sarcina este sa realizeze un film despre Arcadia.

Arcadia, conform unui vers :”Et in Arcadia Ego” a lui Publius Virgilius Maro, nascut cu 70 de ani inainte de Hristos, (loc idilic numit asa de poetul grec Teocrit, un autor si mai vechi), este un fel de rai pamantesc, inainte de a fi consacrat raiul ceresc ca taram al fericirii.

In traducere, desi multi stiu ce spune versul chiar daca nu stiu latina, inseamna, “Si eu am fost in Arcadia” E exclamatia frumosului Dafnis, la poarta raiului , o exclamatie a celui ce moare  -

Versul lui Virgiliu a inspirat un tablou lui Guerciao, in care doi pastori vad aceasta inscriptie pe un mormant unde troneaza un cap de mort...  Un cardinal i-a cerut lui Nicolas Poussin un tablou pe aceasta tema iar pictorul a pictat doua tablori pe aceeasi tema la diferenta de 10 ani...

(Apoi tabloul este rastalmacit intr-o biserica care a nascut niste controverse... rastamacire care a sporit renumele acestei exclamatii)

Dar astea sunt multe chestii interesante pe care m-am vazut obligata sa le vizionez pe google cu aceasta ocazie, adica ... “Ca sa nu mor proasta!” cum ne zicea un sef de al meu ...

Filmul celor din carte se incheie cu filmarea celebrului tablou a lui Poussin aflat in galeriile de la Versailles.

Autorul m-a captivat prin realismul dezarmant in care prezinta oamenii si Arcadia din sufletul nostru....

O carticica cu 170 pagini din care intelegi ca viata ramane un mister.

13 plicuri albastre

Am citit o carte foarte drăguţă . Este vorba de o calatorie prin Europa a unei puştoaice la dorinta unei mătuşi care îi lasă când moare nişte bani si 13 plicuri albastre cu instructiuni despre ceea ce trebuie sa viziteze.
O carte uşoară si veselă..

OPUS DEI

Publicasem subiectul pe alt blog... dar acolo nu mai umbla nimeni asa ca m-am hotarat sa il mut aici unde am mai scris si despre alte carti citite... Este vorba despre ultima carte citita.

OPUS DEI = LUCRAREA DOMNULUI Este o mişcare oficială în cadrul Bisericii Catolice, înălţată la rangul de pretorie personală. Mişcarea a fost iniţiată de un tânăr preot spaniol, Josemaria Escriva în urma unei viziuni avuta la sunetul clopotelor pe data de 2 octombrie 1928. In aceasta viziune, Domnul i-a arătat cum va arăta mişcarea care va dăinui peste secole., aşa cum afirma el. Elementele de noutate aduse de Escriva erau : sacralizarea muncii şi filiaţia divină.. Prin “sacralizarea muncii”, Escriva a reconsiderat pedeapsa lui Adam la alungarea din Rai aşa cum era înţeleasă de conceptul teologic. Escriva a avut revelaţia muncii ca un mijloc de devoţiune, de dăruire pentru Dumnezeu. In Geneza 2;5 se spune că omul a fost creat ca să muncească. (…şi nu era nici un om ca să lucreze pământul). In acest consens nu se poate considera munca drept o pedeapsă decât dacă este făcută cu silnicie. După Escriva, munca nu trebuie întreruptă pentru rugăciune, aşa cum bătăile inimii nu stânjeneşte atenţia pe care o acordăm activităţilor noastre. A început prin a scrie scrisori prietenilor prin care îşi expunea viziunea asupra unei lumi bazată pe credinţă, pe muncă, pe dorinţă de autoperfecţionare, pe apostolat şi spiritualitate. A coborât sfinţenia în sfera laicului, munca fiind a omului simplu dar credincios, medic, jurist, tamplar la fel de sacră ca a unui preot. Dupa acest principiu, oriunde, munca trebuie făcută cu dăruire si credinţă. Prin Filiaţia divină, omul, credinciosul întru Hristos, este considerat fiul lui Dumnezeu şi în această ipostază, trebuia să devină “însuşi Hristos”. Dacă fiecare creştin este un Hristos, aceasta ne obligă pe toţi la o conduită deplin morală şi apostolat. De aici rezultă obligaţia de a câştiga suflete pentru biserică, pentru Opus Dei, de a trăi doar cu strictul necesar restul fiind donat spre Lucrarea Domnului si înţelegerea că a-ţi purta crucea cu aceeaşi dăruire ca şi Hristos, înseamnă răscumpărarea păcatelor. Miscarea s-a dezvoltat la început chiar şi făra un sediu sau un nume, doar cu acordul celor care aderau din credinţă la miscare. Numele i-a fost sugerat abia prin 1930, atunci când confesorul lui Escriva l-a întrebat cum merge “Lucrarea sa”, iar sediul a fost gasit abia în anul 1933 într-o reşedinţă de studenţi. In acest timp mişcarea căpata formă, momentele istorice punându-şi amprenta pe forma acesteia îmbogăţindu-se de la un an la altul, 1930, 1940, 1950, sau azi, după moartea sa. La început miscarea cuprindea doar membri laici, bărbati de credinţă catolică, apoi miscarea primeste ăn randurile sale femei, înfiinţând o secţine diferită pentru femei, apoi preoţi prin intermediul Societăţii Preoţeşti a Sfintei Cruci , iar în 1950 Ecriva primeşte acordul papei pentru a primi colaboratori care nu sunt de confesiune catolica, tot atunci îşi elaborează şi o Constituţie, iar din 1969 primeşte de la Papa Ioan Paul II rangul de Prelatură Personală. Mişcarea s-a definit singura, pe parcursul dezvoltării, ca urmare a scopului său, a modului cum era organizată, a unui anumit tip de caracter al oamenilor care se simt atrasi de astfel de viaţă si nu în ultimul rând de conjuncturi. Se zice ca este o organizatie foarte bogată, nu prin activele ce le detine, ci prin controlul pe care îl exercită asupra unor fonduri uriaşe, caci membrii sai detin averile nu Opus Dei ca asociatie inregistrata si platitoare de taxe. Deasemenea, că este foarte elitistă,. Asta din cauză că membrii săi ocupă functii foarte importante acolo unde lucrează, membrii săiimpunându-şi să fie foarte capabili, fiind din cei care sfintesc munca prin felul cum o exercită. Iezuiţii care au o atitudine diferită faţă de modul cum îl servesc pe Dumnezeu sunt cei mai învrerşunaţi adversari ai Opus Dei.

Allende Să mai schimb subiectul....

Dacă este vorba tot despre ce gânduri îmi mai trec mie prin cap, să zicem că ar fi despre o carte. Am citit de curând doua carţi de Isabel Allende. Prima carte deşi vorbeste despre ţara sa de origine, o numeste „Ţara mea inventată” şi este o biografie. Mi-a plăcut cum scrie .

Cu multă profunzime şi claritate caracterizează toate aspectele vieţii din tara sa ceea ce la urma urmei este si o concluzie despre ea însăşi ca produs a societăţii din care face parte.

A fost o tânără plină de temperament, talent, voinţă şi luciditate. Soarta a făcut să trăiască experiente potrivite pentru scriitoarea care a devenit.

S-a născut în 1942 în Peru, a început să publice de la 17 ani si a călătorit mult A copilărit în Chile unde a lucrat ca ziaristă până în 1973 anul în care Salvador Allende, unchiul său, este înlăturat de la putere ceea ce a determinat părăsirea ţării din partea sa

Face parte din acea generatie de scriitori latino-americani care s-au format în stilul „realismului magic” a lui Gabriel Garcia Marquez.. Dintre cărţile sale cea mai cunoscută este , cred eu, „Casa spiritelor” 1982, după care s- a făcut un film foarte bun.

Voiam să scriu altceva, dar m-am răzgândit. Un blog nu este totuşi un jurnal intim deşi la drept vorbind poi să lasi posterităţii orice prostii acolo, nimeni nu le citeste. Doar prietenii virtuali si în acest caz ar trebui să scrii pentru fiecare cate un blog.

In multe aspecte ţara autoarei, care de fapt este Chile seamana cu ţara mea. Fără îndoială, avem multe în comun.Suntem ca şi ei o ţară a cărei „civilizare” s-a făcut în termeni de teritoriu cucerit de o populatie latină.  M-a surprins să citesc observatii lucide şi foarte dure cu privire la modul cum se comportau în conditii de cuceritori englezii sau nemţii. Ei, cuceritorii sunt cei care influenţează ce rămâne după ei.

Avem atătea în comun cu  ţara aceea inventată de Allende, dar este si o oarecare diferenţă.  Latinii nostri au fost Italieni nu Spanioli, iar ca să fim corecţi, nici rusii care au trecut pe aici nu trebuie uitaţi şi nici măcar grecii care nu au fost cuceritori dar ne-au condus ca prinţi fanarioţi .... asa cum am avut... şi prinţii nemţi....

Dar de fapt, ca de obicei, nu fac o analiza a cartii, nu povestesc cartea, îmi expun părerile despre carte şi autor asa ca să nu priceapă nimeni nimic.

Doar daca întâmplător, cineva care a citit cartea  ar citi şi ce am scris eu aici , ar putea să inţeleagă ce vreau să spun şi să fie sau nu de aceeaşi părere cu mine...

 ............................................................................................................................................................

Cronica unei morti anuntate.

Nu ştiu dece mă aşteptam la altceva, dar aşa cum se întâmplă când te aştepti la ceva şi găseşti altceva ... am fost la început dezamăgită... Dar cartea este bine scrisă, iar acţiunea deşi aproape lipsă, are dacă nu chiar "originalitate" cel puţin o "particularitate interesantă".
O nuntă mare într-o societate sud-americanmă cu principii se încheie prin înapoierea miresei care nu era virgină.Mireasa repudiată dă vina pe un anume don Santiago Nasar, adevăratul erou al romanului, un bogat maur care sfârşeşte ucis de fraţii miresei, obligaţi de codul onoarei lor la spălarea ruşinii surorii lor.
O carte întreagă despre momentele de înainte şi după acest eveniment, uciderea vinovatului despre a cărui vină nimeni nu este însă sigur.
Angela Vicario, mireasa repudiată, se pare că a numit ca vinovat un om important pe care, credea ea, fraţii nu vor avea curaj să-l omoare.
In final se cam încâlceşte treaba, mireasa care înainte de nuntă nu îl prea plăcea pe mire, după ce el o repudiază, devine obsedată de el şi s-ar spune că îl iubeste...
Dar atmostera cărtii este ceva deosebit si placut...

La râul Piedro am şezut şi-am plâns. de Paulo Coelho

Am mai citit o carte de Paulo Coelho. De data asta am găsit într-un punct al cărţii apropierea sa de o anume bisercă care se inscrie drept creştină, în mijlocul unei regiuni cu credinţă catolică, dar care foloseşte vorbirea în limbi, ca mijloc de eliberare a eului şi apropierea de Dumnezeu-dragoste.
Nu m-aş putea dezlănţui într-o, astfel de eliberare a spiritului. Vorbesc destul de mult aiurea şi nu mă jenez dacă spun pentru a mă elibera, lucruri care ori se înţeleg greşit ori determină o părere proastă despre mine. Poate sunt prea indiferentă faţă de părerea pe care o fac, poate sunt prea critică faţă de ceilalţi ca să mă deranjeze ce cred alţii despre mine, poate am o părere prea sigură despre relaţiile interumane bazate pe interesul reciproc ca să mă tem de alte influenţe, poate... dar nu m-aş simţi bine într-o astfel de reuniune.
Dar să vorbesc despre carte. Coelho spune ca personajele sunt imaginate. Nu se bazează pe acest ritual introdus tangenţial în acţiune. Este vorba de cultul femeii, Dumnezeu mama si Imaculata conceptie. E o poveste care, mie mi se pare foarte putin posibil sa fie adevarata, dar frumoasă. Ca orice carte are ceva din sufletul autorului dar bine împrăştiat atât în femeia care poveste la persoana I cât si în bărbatul care schimba femeia care începe să iubească. Apare si Brida, acea femeie complet dezinhibată care este opusul eroinii din roman, dar fugitiv. Cartea este scrisă în stilul lui Coelho şi dacă îti place stilul lui, îţi ăplace şi cartea. Altfel nu o înelegi.
E o carte care se sprijină pe un Dumnezeu mai mult sau mai putin ortodox.

Paulo Coelho.

Am vazut ca i se face mare reclama lui Paulo Coelho. Am luat de la biblioteca 4 carti de ale lui. Prietena mea cu care merg la biblioteca si luam amandoua carti mi-a recomandat Brida, o carte de a lui pe care tocmai o inapoia.
Mie nu mi-a placut, a spus ea, dar tie iti va place, tu citesti “prostii” de astea..
(Asta ca sa vedeti ce impresie are despre mine o prietena !)
Am luat odata cu Brida, Jurnalul unui Mag, Alchimistul si Al cincilea munte.
Coelho mi se pare interesant. Merita sa fie laudat.
Pentru rememorarea unor date, pentru mine personal, mentionez ca s-a nascut in 1947 si dupa o perioada in care a fost un hipie razvratit a inceput sa scrie . E membru in mai multe comitete si are cateva premii pentru ce a scris. Dupa ce in 1986 a facut un pelerinaj la Santiago de Compostela ce face obiectul cartii Jurnalul unui mag, isi schimba stilul de scris si obtine adevaratul “succes”. Incepe sa scrie carti cu subiecte... sa le numesc ezoterice. Acestea mi-au placut, dar Al Cincilea Munte m-a plictisit. Aici, fictiunea despre viata sfantului Ilie care se petrece prin 870 de ani inainte de Hristos, folosind informatii despre timp, istorie si geografie se vrea autenticitate.....Dar prietenei mele i-a placut numai aceasta carte. Oricum ai da-o inseamna ca are succes. E un scriitor de succes si merita aceasta clasificare. A gasit filonul de aur al “noului”, e modern dar fara a se prostitua in stilul vulgar asa cum fac azi asa zisii scriitori “la moda”. A accesat acest domeniu al ezotericului si misticului, care pe el l-a captivat sincer si care azi ii captiveaza intr-un mod tot mai puternic pe tot mai multi....

Ce mai scriu savantii despre femei !

Schopenhauer despre „ FEMEI ”.
A şti să-ţi respecţi ferm principiile, să le rămâi fidel în ciuda tuturor motivelor contrare înseamnă să fii propriul tău stăpân. Aceasta este cauza pentru care femeile, a căror raţine mai slabă este mai puţin aptă să înţeleagă, să menţină şi să respecte principiile, se află mult sub nivelul bărbaţilor în ce priveşte virtutea justiţiei, cea a loialiţăţii şi a dedicaţiei conştiinţei. De ce sunt injustiţia şi falsitatea păcatele lor cele mai frecvente, iar minciuna elementul lor caracteristic? De ce depăşeşte bărbatul în caritate?.Intr-adevar, ceea ce determină caritatea atinge de obicei înseşi simţurile, excită mila, iar femeile sunt, în mod clar, mai sensibile decăt noi la acest sentiment. Dar pentru ele nu există cu adevărat decît ceea ce pot vedea, realitatea prezentă şi imediată, iar lucrurile cunoscute prin concepte, lucrurile aflate departe, în trecut, în viitor, sau lucrurile absente, nu şi le pot reprezenta decât greţit. Si aici există o compensaţie, justiţia este mai degrabă virtutea bărbaţilor iar caritatea, virtutea femeilor. Numai la ideea că am putea vedea femeile guvernând în locul bărbaţilor, izbucnim în râs, dar surorile de caritate nu le sunt cu nimic inferioare bărbaţilor ce muncesc în spitale. Cât priveşte animalul, acesta nu are noţiuni abstracte sau raţiune, nu e capabil să ia decizii şi cu atât mai puţin să aibă principii care să se autocontroleze. El cade pradă propriilor lor impresii şi pofte.

Remarcaţi că barbatul este stăpânul şi cum îi apucă râsul pe bărbaţi cînd se gândesc cum ar fi să guverneze o femeie şi cum zice filozoful că în compensarea lipsei inteligentei femeile au spirit de caritate, astfel că oricum stau mai bine decât animalele care n-au nici măcar această calitate.
Să nu se îngrijoreze bărbaţii că femeile pot fi la fel de bune ca ei în calitate de surori la spitale, această calitate, caritabilitatea, mila, este una inferioară, doar aşa consideră şi Nietzsche,aşa că poae fi lăsată femeilor, e o slăbiciune spre deosebire de justiţie unde femeile n-au ce căuta. (curios, am vazut ca aproape toti judecătorii noştri sunt femei. Bineinteles nu cei de la curtea superioara...)
Eu cred că au dreptate filozofiii, este necesară reconsiderarea noţiunii de bine şi de rău.

Tot despre Nietzsche

Despre „Vină şi Conştiinţă încărcată” la Nieztsche, a doua disertatie.
Munca omului asupra lui însuşi dealungul întregii perioade preistorice, oricâtă duritate, tiranie stupiditate şi idioţenie a cuprins a făcut ca omul să devină raţional, adevarat însă, cu ajutorul moralităţii şi a cămăşii de forţă sociale. Legile, pedeapsa ca un compromis cu starea primitivă a răzbunării a condus la diminuarea instinctului de răzbunare, cauză apariţiei conştiinţei încărcate. O boală după părerea lui. Recuperarea datoriilor nu se face direct de om ci prin intermediul legii.
Sentimentul de datorie se generalizează în societatea condusă de legi altfel. Tot ce primeşi constituie o datorie pe care trebuie să o înapoiezi. Oamenii folosesc ceea ce au primit de la generaţiile anterioare si asta constituie o indatorare faţă de cei dinaintea ta. Plata datoriei către aceasta generează „Conştiinţa încărcată”.
Si despre mântuire a re o concepţie puţin altfel decât o stiam. Mântuirea spune el nu se atinge prin adăugarea de virtuţi ci prin lepădarea de greşeli. E o concepţie mai mult indiana, generată din înţelegerea Cultului Vedanta.

A treia Disertaţie era despre „idealuri ascetice”
Deşi aici este vorba de altceva, pe pagina de titlu a scis un citat din „Aşa grăit-a Zarathustra"
„Nepasători, batjocoritori, violenţi, aşa ne vrea înţelepciunea , ea e femeie, îl iubeşte totdeauna doar pe războinic.” Si nu cred că este vorba de femeie ci de viaţă, în general, de succes. În general dar poate puţin şi la femei.

Citind Nietzsche....

Oare cum a ajuns Nietzsche la aceste pareri ?
Scrie că Roma vedea în evreu ceva împotriva firii înseşi, un monstru aflat la antipodul ei. Adica la Roma evreul era considerat „subjugat”urii împotriva rasei umane, iar ceea ce simţea evreul faţă de Roma, vedea din nenumărate indicii, dar considera că este suficient să amintească Apocalipsa dupa Ioan, „acea sălbatică izbucnire scrisă, pe care răzbunarea o are pe conştiinţă”.
Nici mie nu-mi place apocalipsa dupa Ioan, dar nici nu o consider monstruoasă şi nu evreească ci creştină. In ce priveşte evreul, eu vad un individ hăituit care a fost nevoit să se adapteze acestei situaţii astfel că prin selecţie a reuşit să dezvolte calităţi superioare, un individ care vrea să îşi păstreze identitatea şi ca orice fiinţă hăituită poate să se întoarcă şi să muşte . Oare azi sunt lăsati în pace?
Nietzsche considera crestinismul născut din resentimentele evreilor, sclavi şi inferiori în fata Romei superiorioare pe care au subminat-o. In razboiul dintre Roma si evrei, prin Maria, Isus si Petru , trei evrei, Roma a fost învinsă. Eu cred ca creştinismul s-a departat mult de spiritul evreesc care nu a fost niciodată de sclav.
Nu doar că nu are înţelegere pentru umilinţa religiei creştine, dar urând slăbiciunea îşi manifestă neîncrederea în cel slab şi umil, îl consideră rău, cu resentimente faţă de cel puternic, capabil si bun. Consideră „Impărăţia cerului” refularea celui slab si incapabil de a face altceva decat sa astepte razbunarea lui Dumnezeu, să aştepte ziua cănd Dumnezeu il va înalţa deasupra celui care acum este mai bun ca el, ziua cănd el va fi cel puternic.
Este împotriva devizei mincinoase, născută din resentimentul mulţimii, deviză ce sustine prerogativa celor mulţi, cu voinţa lor de nivelare, de reducere la un nivel inferior a vietii, de decădere şi îndreptare spre amurg a omului.
Si aici parcă i-aş da dreptate. Nu de aici a plecat comunismul si a fost un eşec? Nu de la această deviză promovată dar nu susţinită? Toată lumea, inclusiv eu susţinem că trebuie să fim buni, să ne ajutăm unul pe altul, dar când vedem un cerşetor întoarcem capul spunându-i să muncească! Ce este bunatatea? Ce este Binele?” Oare de ce parte a trecut lumea ? Cei care au fugit de comunism, cum văd lucrurile?
El insistă asupra diferentei între „Binele celor mulţi” şi „Binele celor puţini” Sunt puncte de vedere opuse în ceea ce priveşte „valoarea”.
Dupa Nietzsche cade în sarcina filozofilor să dezbată problema ierarhiei valorilor punând chiar întrebarea ce valoare are o morala faţă de alta. Privind din diferite unghiuri de vedere, zice el, este dificil să stabileşti scopul valorii, şi prin aceasta să stabileşti o ierarhie, de exemplu când valoarea se referă la capacitatea de a rezista în timp sau la capacitatea de a se adapta ...
Crede ca este timpul pentru o reevaluare a acestor noţiuni morale.
Ii dau intr-un fel dreptate, dar pentru a concepe altfel „BINELE” ar trebui să mă nasc din nou.

Cum am eşuat eu în studiul filozofiei...

Am luat o carte de Pitagora, una de Spinoza , una de Schopenhauer şi una de Nietzsche şi am dat cu nasul prin ele...

Cu Pitagora am terminat repede. Am citit cateva aforisme drguţe şi m-am gândit că pierd timpul.
Ce ziceţi de „Legile morale si politice” din care chiar pe copertă scrie un citat .
-Taie unghiile poporului, dar nu-i spăla capul cu propria-i urină, pedepseste-l. fără să-l injoseşti.
Sau
- Magistratule! Ca să poţi păstra dreptul de a-i pedepsi pe cei răi, nu te folosi niciodată de astfel de oameni.
- Invaţă-ţi fiul să danseze, ca să-l obişnuieşti cu mişcările ritmate ale sufletului. Sufletul nu se poate modela într-un trup lipsit de armonie.
Etc....

Am inceput să citesc din Etica, de Spinoza şi m-am oprit la definiţia lui despre Dumnezeu.
Prin Dumnezeu înţeleg fiinţa absolut infinită, adică substamţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi infinită.
Am încercat să memorez următoarele definitii despre substanta, atribute, esenţă şi infinit. Apoi când am trecut la „suflet”.totul a devenit confuz şi mi-am spus că iar pierd vremea !
Am încercat să memorez, dar ce ziceti de aceste chestii.
- prin substanţă înţeleg ceea ce este în sine şi este conceput, prin sine însuşi, adică ceva al cărui concept nu are nevoi ede conceptul a altceva, din care să trebuiască să fie format.
- prin atribut, înţeleg ceea ce intelectul percepe în substanţă ca alcătuindu-i existenţa.
- Prin esenţă înţeleg înseşi existenţa. Esenţa şi existenţa lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.Esenţa lucrurilor produse de Dumnezeu nu include existenţa......
etc....

L-am răsfoit si pe Shopenhauer şi întrucât aproape toate „Fundamentele moralei”, cartea pe care o luasem era un fel de dialog cu ceea ce scrisese Kant, am închis şi aceasă carte.
Am reţinut doar ideea pe care o îmbrăţişez şi eu.
- Pentru oamenii de rând, datoria de fundamentare a moralei aparţine teologiei. Ea devine atunci voinţa exprimată a lui Dumnezeu. In ce priveşte pe filozofi ei se abţin să dea curs acestei metode, preferă să se arunce, mai de grabă, asupra unor principii sofiste.
Dar ce zice tipul ăsta despre femei trebuie sa va scriu mai pe larg...

Cu Geneza moralei de Nietzsche am avut o surpriză. Chiar e interesant !
- Prima disertaţie, „Bine şi rău”, „Bun şi rău”.
Pornind de la etimologia cuvintelor pune problema complet altfel decat biserica. Dacă nu ar face o obsesie din culoarea părului şi la trăsăturile raselor, pe mine m-ar entuziasma (să fie din cauză că eu nu sunt blondă?)
Notiunea de „bun”, după el, pare legata de geneticul „superior”.Cei inferiori, datorită resentimentelor, după el s-arzice că nu au o percepere a sentimentelor de bine şi rău, chiar de bucurie la fel cu cei superiori .
Dar şi despre el, voi scrie mai mult. Tot nu am ce scrie alte chestii...

Imi placi la nebunie de Frederica Bosco

Am citit de curand o carticica simpatica. Mi-o recomandase cineva ca lectura usoara. Am inceput sa citesc cu convingerea ca este ceva de frunzarit. Am citit insa tot, cu placere. Fiecare cuvant era amuzant. Mie mi-a placut. Credeam ca povestea este aproape reala. M-am mirat cand am citit ca autoarea, Frederica Bosco a scris despre o perioada petrecuta in New York desi atunci cand a scris cartea nu vazuse niciodata orasul. Totul mi s-a parut real, sincer. Au fost cateva intamplari cam prea “potrivite” ca sa fie reale dar pareau doar intamplari ce intregeau mesajul ce se voia transmis.
Da... ar fi fost cam prea frumos sa fie adevarat dar ca idee mi-a placut.
Ce bine ar fi daca totul s-ar termina cu bine si in viata, desi trebuie sa recunosc ca foarte des am vazut ca “La barza chioara ii face Dumnezeu cuib !” Asa ca totul mi-a parut in principiu verosimil...
E vorba despre o tanara de 32 ani care vrea sa devina scriitoare, are o fire de adolescenta indragostita si aiurita care, culmea, reuseste sa aiba noroc. Nu doar ca este ajutata sa scrie cartea, dar i se si publica, iar odata cu cartea i se face ordine si in viata....

Andrei Kurkovi....

Am citit acum “Moartean Pinguinului” si continuarea sa “Legea melcului” de Andrei Kurkov”, un ucrainian.
Acest scriitor a reusit sa scrie despre cum percepe el societatea ucrainiana in aceasta perioada de postcomunism, trecere spre capitalism, exact asa cum o vad si eu pe aceasta din Romania....
In plus, a scris interesant si despre Cecenia si chiar despre o anume lume moscovita ceeace eu doar pot sa constat ca este cumplita...
Mi se parea ca ar fi fost foarte greu, poate chiar imposibil sa prinzi intr-un roman aceasta lume complet nedefinita dar acest scriitor a gasit un mod foarte original de a ilustra nefirescul vietii de azi.
Ce inseamna talentul !

Memoriile unei gheise de Arthur Golden

Am terminat cartea. Toata cartea este frumoasa iar sfarsitul este “american”, deci fericit. Dar mie mi s-a parut ca realitatea s-a rupt undeva de unde lucrurile fericite s-au adaugat din alte vieti de gheise pentru a nu ne lasa un sentiment de deznadejde….

Cartea este “o reusita”…. Merita sa o cititi….

Memoriile unei gheise

Citesc acum Memoriile unei gheise. Ce carte placuta ! O lectura usoara si deconectanta. Citesc fiecare cuvant cum n-am reusit sa citesc la alte carti. Poate femeninul lecturii... Da, pare o marturisire, o carte scrisa cu multa sinceritate.
Auzisem ca este o carte buna. Mie imi place.