Marjorie.

Maria Comneanu, soţia marelui chirurg Alexandru Comneanu, Marjorie cum îi spuneau prietenii de scenă îşi făcea loc să coboare din tranvaiul care o transportase de la prietena ei Violeta, până la intersecţia dintre Rahova şi Şoseaua Viilor unde urma să shimbe tranvaiul cu aotobuzul 176 care o lăsa destul de aproape de strada Londra unde era vila la care locuia.

          Nu ştia ce să facă, să mai meargă o staţie şi să coboare la intersectia următoare, pe strada unde locuia altă prietenă de a ei, Ioana?

          Ar fi mers la ea dar nu-i telefonase aşa că nu ştia dacă este acasă. Era intrigată de discuţia pe care o avusese cu Violeta şi nu voia să meargă acasă unde era singură, doar cu pisicile ei.Sotul doamnei Comneanu era plecat la Curtea de Arges unde aveau o mare vila de vacanţă, o hardughie de palat pe care ea nu o putea suferi, căci Alec, sotul doamnei il renova permanent.

In tinereţe doctorul fusese un bărbat foarte frumos şi Marjorie îl iubise foarte mult. Poate mai mult decât pe oricare din aventurile ei de înainte de căsătorie, dar pasiunea lui pentru meseria de medic l-a împiedicat să o facă fericită. Marjorie a fost tentată de multe ori să îl înşele dar mereu a trecut peste tentaţii, regretând de fiecare dată ocazia pierdută şi visând la ce a pierdut

A ezitat, dar s-a hotărât. Nu mergea la Ioana. Avea şi sacoşele alea cu mâncare pentru animale! Pe lângă armata ei de pisici mai hrănea si unele care îşi aveau culcuşul prin subsolul caselor din vecinătate. Bietele animale, gândea ea, probabil sunt moarte de foame. La ale ei, lăsase ceva de mâncare când  plecase dar celelalte, o aşteptau.

- Dă-te fato la o parte ! S-a răstit ea la o tânără de un metru si saptezeci căreia ea îi venea până la umăr.

Tânăra, brunetă, nu a ripostat şi s-a îndreptat din poziţia aplecat, aşa cum era forţată să stea ascultând ceea ce-i spunea destul de tare o prietenă care era aşezată pe un scaun, iar tânărul care stătea la uşă a ajutat-o să coboare, ceea ce a mai tăiat din furia pe care o simţea faţă de toată lumea.

Avea poşeta agăţată de gât şi două sacoşe mari, care chiar dacă nu erau grele erau totuşi incomode, iar piciorul ei prins în aparatul care îi susţinea rotula spartă, abia se răsucea.

Marjorie venea de la o prietenă care scria cărţi de factură ezoterică, Violeta. Scria în colaborare cu Doagă Vasile. El era cel cel primea mesaje prin dicteu divin de la Hristos. Acum Marjorie  primise răspunsuri la nişte întrebări.  Violeta le transmisese prin Doagă Vasile  iar Doagă i-a trimis răspunsul prin telefon în prezenţa ei. Pusese nişte întrebări speciale, despre reîncarnarea sufletului si despre posibilele reîncarnari ale ei, ale lui Marjorie, în nişte personaje foarte speciale aşa cum altă prietenă de a ei, care făcea studii despre reîncarnare îi sugerase că era posibil. Nu era satsfăcută de răspunsurile cam evazive. Doagă reproducea răspunsul în cuvinte imprecise, folosind termeni ca : „ Rază din, nu trebuie ştiut, aşa ca să înţelegi, aproape ca, însă, nu este un răspuns şi, dece vrei să ştii?”

Ar fi fost bine să poată vorbi cu Ioana pe această temă. Nu că s-ar fi îndoit de ce spunea Violeta, dar ar fi fost o discuţie care ar fi lămurit mai bine întrebările pe care şi le punea...

Coborând în staţie şi-a rotit privirea căutând o bancă liberă unde să se aşeze, nu voia să aştepte maşina în picioare. Piciorul acela o durea destul de mult.

Lângă gardul centrului de primire deşeuri de hârtie care era la cel mult 10 metri de staţie, un tânăr o privea cu nişte ochi străfulgerători.

Ceva în privirea acelui tânăr i-a dat fiori. Nu se putea revolta împotriva lui deşi era clar că părea o obraznicie !. Socată ar fi vrut să-l pună la punct. Ştia că ar fi trebuit să-l înveţe bunul simţ, să nu mai privească aşa insistent o femeie, dar nu putea scoate o vorbă.  Se întreba dacă îl cunoaşte de undeva şi parcă i se muiau picioarele de emoţie. Ii amintea ceva.

 Spre salvarea situaţiei, maşina a sosit repede şi ea s-a urcat fără să mai privească înapoi, aproape speriată de neobişnuita privire a barbatului. Urcată în maşină si-a dat seama că tânărul nu era chiar aşa de tânăr cum apeciase la început, decât dacă îl aprecia  în comparaţie cu vârsta ei.

Cine să fi fost ? se întreba. Nu cumva era un cunoscut, iar ea arătase că l-ar fi uitat ca o ramolită bătrână ? In orice caz, habar nu avea cine este

In urmă, bărbatul care nu avea mai puţin de 40 de ani, dar arăta mai tânăr datorită pletelor lungi, boeme si a siluetei subţiri, a rămas sprijinit de gard mai şocat decât ea.

Era Maria Comnean şi-a spus el revenindu-şi din uimire. Era chiar acea femeie pe care am iubit-o ca un trubadur medieval  timp de 2 ani, fără să-i vorbesc, fără să ştie nici ea nici altcineva. Iubirea mea  ca de licean !

Atunci era o prfesoară tânără, abia intoarsă de la Paris unde îşi însoţise soţul, un doctor renumit si un bărbat interesant. Asista  la examenul meu de admitere la Institutul de teatru. M-am pierdut cu totul în faţa ei şi am picat

O ştiam dintr-un film în care jucase un rol  de ingenuă adorabilă.

Ce îndrăgostit am fost de ea !

Imi pierdeam capul de câte ori o vedeam şi căutam să o văd fără să fiu văzut in fiecare zi până ce ea, iar a plecat împreună cu soţul ei undeva.

Femeia asta nu mai avea nimic din drăgălăşenia aceleia de care m-am îndrăgostit şi totuşi am recunoscut-o. Fusese ca o mică pasăre paradise, o bijuterie cu un zâmbet de înger diafan 

Acum, când a coborât din maşină ajutată de acel tânăr, cu sacoşele ei disproportionat de mari faţă de fiinţa ei mică şi neajutorată am fost tentat să mă  reped să o ajut. Când şi-a răsucit capul cu părul între cărunt şi vopsit, mi-am amintit de ea. O clipă, într-un gest, a fost fiinţa diafană de care fusesem îndrăgostit. Am  recunoscut-o ! Era ea, marea mea iubire ! Pierdută între acei ani în care zilele treceau ca fluturii...

Si-a revenit cu greu !

Marjorie Comneanu, nu îşi putea lua gândul de la acea viziune ciudată.

A fost ceva real? se întreba ea. Brunet, cu ochi verzi, pătrunzători, părul lung şi o umbră de barbă, parcă era imaginea lui Hristos. Dacă îi povestesc Violetei că m-am întâlnit cu Iisus şi m-a privit  aşa, n-o să mă creadă !

Poate să spună toată lumea că sunt nebună, dar omul acela era materializarea lui Iisus din Nazaret. Privirea lui era dragostea lumii întregi. Mă arde şi acum.Nu am putut să-l pun la punct. Era un om oarecare, dar avea ceva ce  m-a oprit si doar eu nu mă opresc cu una sau două, găndea Marjorie din ce în ce mai agitată. După întrebările mele despre reîncarnare şi răspunsurile de la Violeta, dacă îi mai povestesc şi asta Ioanei, o fac praf !. Parcă aş fi visat ! 

Dar dacă era cineva cunoscut iar eu m-am purtat ca şi când aş fi o bătrână cu Alzhaimer ?

6 iunie 2013  ora 17,53

Regina.

Avea 21 de ani cand a născut o fetiţă. Soţul ei aştepta de la ea un băiat care să-i moştenească regatul. Toţi supuşii sărbătoreau evenimentul. Muzicanţii cântau, bucătarii pregăteau nenumărate feluri de mâncare cu care aveau să servească oaspeţii veniţi special pentru a aduce daruri copilului nou născut, toti se veseleau.
Regina era dezamăgită, regele la fel. De hatârul celorlalţi s-au prefăcut bucuroşi.
Au trecut douăsprezece zile în care s-au mai obişnuit cu ideea. Sunt atâtea regine care s-au descurcat si au condus cu înţelepciune un regat, si-a zis regele şi nici regina n-a mai fost aşa de necăjită când a aflat ca si in ţara vecină tot o fată a născut regina lor.
Au chemat ursitorile dar ursitorile suparate că cei doi nu erau bucuroşi de fetita ce li s-a dăruit n-au venit, l-au trimis doar pe spiridusul răutăcios, Karma.
Regele supărat de lipsa de consideraţie ale ursitorilor a lasat-o pe regină să discute doar ea cu spiriduşul soarta prinţesei.
- Uite ce, a zis acesta, dacă te învoieşti, prinţesa moare într-un an iar tu vei naşte un baiat.
Regina însă nu s-a învoit. Incepuse să îndrăgească micuţul copil care n-avea nici o vină că nu se născuse băiat.
- Treaba ta, a spus spiriduşul dar să ştii că alt copil nu vei mai avea.
Regina tot nu voia să renunţe la fetiţă.
- Iscăleşte atunci aici că eşti mulţumită de darul nostru.
- Nu pot iscăli a spus Regina, nu sunt mulţumită. E o fetiţă drăgălaşă, e fetiţa mea cea scumpă, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să moară, dar aş fi vrut un băiat. Nu pot minţi !
- Treaba ta, a răspuns Karma, nu ştiu dacă ne vom mai vedea aşa că, rămâi cu bine !
Si fetiţa a crescut, Regina o iubea, la fel şi Regele care chiar uitase că îşi dorise un băiat.
Regina şi Regele au îmbătrânit iar fetita lor, prinţesa s-a măritat cu un prinţ. Când Regele a murit şi-a lăsat regatul moştenire prinţesei care astfel a devinit noua Regina.
Atunci spiridusul cel rău, Karma, s-a prezentat noii Regine spunându-i.
- Am venit din partea ursitoarelor. Acum mulţi ani Regina, mama ta, nu a vrut să mulţumească ursitoarelor pentrucă te-a avut deoarece erai fată şi ea voia băiat. Dacă semnezi tu în locul ei, si le asiguri pe ursitoare ca eşti mulţumită că esti femeie şi nu bărbat ele te vor răsplăti cu un copil, poate chiar un băiat, dar dacă nu numultumeşti ele se vor supăra.
Dar nici Regina fiică nu a vrut să mulţumească ursitoarelor.
- Nu sunt mulţumită, nu pot minţi, a spus ea. Aş fi dorit să fiu băiat.
- Atunci veţi primi amândouă pedeapsa ursitoarelor. Pedeapsa va fi de 21 ani atat cât a avut Regina când le-a înfruntat pe ursitoare. Ea se va usca şi te va chinui, iar tu va trebui să o ajuţi să trăiască aşa, chinuindu-se.
Si au trecut 15 ani. Regina mamă se usca pe zi ce trecea şi se chinuia, iar Regina fică o îngrijea si se chinuia şi ea. Era aşa cum le ameninţase Karma.
Regina fica s-a rugat de ursitoare sa le sfârşească chinul iar ursitoarele l-au trimis din nou pe Karma cu un târg.
- Regina mamă mai are 6 ani de pedeapsă, dacă semnează acum că vrea să moară, chinul vostru este sfârşit. Vreau o semnătură !
Dar Regina mamă n-a vrut să semneze.
- Nu vreau să mor, a spus ea. Nu pot minţi.
- Cum, vrei să trăieşti în chinul ăsta ? S-a mirat Regina fiică.
- Nu vreau să mor ! A mai spus Regina mamă şi apoi a tăcut.
- Să mi se scadă atunci mie, din viaţa mea, cei şase ani, s-a rugat Regina fiică.
- Nu şase ci de trei ori şase, 18 ani ar trebui să îţi scădem din viaţă, dar tu nu mai ai de trăit atât, a răspuns Karma. Imi pare rău dar nu putem face târgul !
- Înţeleg de două ori şase, odată anii mei de chin şi odată anii ei de chin, dar dece trebuie să se chinuiască şi Regele ?
- Regele este vinovat căci n-a reuşit să te convingă în atâţi ani cât a fost alături de tine că este un privilegiu să fii femeie şi nu bărbat.
- Aşa cred ursitoarele? S-a mirat Regina fiică....

Covorul persan.

Privea furioasă cum din gâtul ei se scurgea lichidul acela roşu care îi murdărea covorul apoi ca şi cum şi-ar fi revenit puse tacticos cutitul alături de farfuria din care a mai luat o bucată de măr. Masa era plină cu pahare si farfurii murdare. Paharul lui era bineînţeles gol. S-a îmbătat dobitocul şi avea chef de scandal. Acum era potolit, stătea întins lângă singura şi adevărata lui dragoste iar în jurul lor pata aceea roşie se lăţea. Pe partea dreaptă a capului, acolo unde îl lovise ea, un firicel de sange i se scursese pâna la ureche.
Pata roşie de pe covorul ei persan, ţesut manual, se lăţea şi asta i se părea de nesuportat. Era ca şi cum un cuţit i se răsucea într-o rană. Mereu ţinuse la covorul acela să nu se păteze şi acum era terminat. Nu se mai putea curăţa.
S-a gîndit că ar fi trebuit încerce să-l să-l mute de acolo, aşa cât să poată sterge pata sau în orice caz să incerce să facă ceva, să nu o vadă el când se va trezi dar s-a răzgândit. „Nu mă mai interesează nimic!” Îşi zise furioasă. „Să rămână aşa, împreună, să se păteze covorul căci lui niciodată nu-i păsa la ce ţineam eu. Asta a iubit el toată viaţa, asta a stat între noi de când ne-am căsătorit oricât am căutat eu să-l schimb. Acum însă s-a terminat.Nu îl mai suport.Plec !”
Deoarece primiseră banii aceia dăduseră o masă la care au invitat rudele şi ale lui si ale ei. Dupa plecarea lor s-au certat ca de obicei. Acum ieşise însă rău de tot. Incă plină de furie îşi spunea în gând : „ Nesimtita de soră-sa care nu mai pleca n-a putut să-şi ţină gura iar el i-a luat apărarea aşa cum i-o ia mereu. Cel puţin i-am spus şi eu tot ce aveam pe inimă. Dar acum mă duc, nu ştiu unde dar trebuie să mă duc de aici, chiar acum, în seara asta. Iau toţi banii şi mă duc undeva unde să nu mă mai găsească nimeni. Stiu că va fi furios, mă va căuta cu poliţia, va spune ca eu aşa şi pe dincolo, că sunt nebună. Să mă găsească !”
Femeia, o brunetă de aproximativ 30 de ani, cam uscată şi ofilită s-a ridicat greoi din scaunul ei, a îndreptat scaunul care cazuse odată cu el şi cu o faţă congestionată de ură s-a dus în dormitor.
- Trebuie să mă schimb, mi-am distrus bluza. Cred că tâmpitul mi-a rupt-o când s-a agăţat de mine, a mormăit ea cu voce răguşită. Tipase la el până au început să bata vecinii în calorifer. Mizerabilii de vecini, niciodată nu mi-au luat apărarea dar când e vorba sa mă bârfească sunt pe locul întâi. Dece nu-şi văd oamenii ăştia de treaba lor ? Da, aud vocea mea, el vorbeşte mai încet dar când mă loveşte nu vede nimeni. Acum l-am lovit eu !
Era murdară. Si-a scos toate rufele de pe ea şi a intrat în baie dar s-a răzgândit să mai facă duş. „Uite ce fac, îşi zise ea necăjită, plec ! Il las pe imbecilul ăsta cu toată casa asta la care doar eu ştiu cât am muncit. Dacă era după el ar fi rămas aşa cum i-a lăsat-o taică-su, aşa cum se ţinea de capul lui soră-sa, fără nici o îmbunătăţire. Nu puneam gresie, nici faianţă, nici parchet nu puneam.” Se uita cu mândrie la faianţa si gresia din baie. Ea o alesese. ”Dar plec, trebuie să plec! Plec de aici, de unde m-am zbătut pentru fiecare lucruşor. Nenorocitul ! Ar trebui să dau foc la apartament, să nu-i rămână nimic ! Toate le-am făcut eu.” A ieşit din baie, s-a îmbrăcat cu aceeaşi fustă dar fără bluză şi s-a privit în oglindă. „Arăt ca o epavă!” Işi spuse ea. „Toţi anii mei buni i-am pierdut lângă acest nemernic. Si acum plec! Unde dracu să mă duc ?”
Din sufragerie s-a auzit un zgomot. Cu poşeta în care băgase toţi banii si toate hârtiile cu conturile lor la bancă s-a întors acolo. El încerca să se ridice. Cu mâna la cap, de acolo de jos privea dezastrul din jurul lui.
- Iar ţi-ai făcut bagajul ? Plecă dracului. Tâmpito! Puteai să mă omori. Cu ce m-ai lovit ? Cred că am leşinat. Te omor nebuno!
Apoi ridicându-se furios în timp ce ea îl privea încremenită de spaimă, a ridicat sticla din gâtul căreia se scursese tot vinul şi după o clipă de uimire a început să râdă. Râdea ca un nebun.
- Covorul ! Ai văzut ce ai făcut? L-ai pătat !

Intr-o noapte!

E noapte. O noapte tăcută şi rece. Pe strada luminată, nimeni. Şirurile de maşini pline de zăpadă stau aliniate pe două rânduri. Pustiul apasă. De jur împrejur blocurile înalte cu ferestre întunecate n-au viaţă. Privesc în neştire noaptea rece şi pustiul nefiresc luminat îmi încălzeşte inima. Ce îngheţată poate să-mi fie dacă această lumina mă poate încălzi.






Intorc privirea şi sufletul meu îşi recapătă ura. Urăsc! Doamne cât de tare urăsc !
Camera este plină de umbre. Simt răsuflarea aceea care mă înfioară ca o bucată de ghiaţă băgată în sân. Vreau să o scutur de mine ca pe o lipitoare ce-mi suge sângele. Nu pot!
Nu pot! Acum vreau să ucid.

23 August.

Primul nostru 23 august.
Menţionez că nu este un fragment dintr-un roman în curs de apariţie pe care îl testez aici. Povestesc chestii de viaţă ce mi s-au părut interesante. (mie, altora poate nu) asa cum cred eu că pot fi citite fără să plictisească. Dacă vă plictisesc, nu citiţi. Dacă mă criticaţi nu mă supăr. Până una alta este o „ţară liberă !”.
....................
Multă vreme sărbătoarea noastră naţională a fost la 23 august dată la care am întors armele şi am trecut de partea ruşilor. In august 1944 viitorul meu soţ era destul de mare, avea aproape 8 ani. Işi aminteşte cu claritate evenimentele din ziua când au intrat ruşii în comuna lor.
Era la Măstăcani în apropiere de Galaţi. Toată noaptea nemţii trecuserã pe şosea ca la defilare coloanele dezordonate înainte de tribuna oficială. De la ora 7 dimineaţa copiii n-au mai putut fi opriţi în casă. Băieţii erau suiţi pe garduri. S-au suit şi în copacii stufoşi ce însoţeau drumul, s-au ridicat cât mai sus pentru a putea vedea totul. Nemţii veneau în camioane, pe motociclete, în căruţe trase de cai şi pe jos. Erau oameni sfârşiţi, plini de sânge, înfometaţi însetaţi şi speriaţi. Nu înţelegeau ce li se spunea şi nu aveau încredere în săteni. Refuzau orice ajutor. Când un sătean a oferit apă unui soldat însetat ofiţerul neamţ i-a azvârlit-o pe jos, brutal. Oamenii se întrebau dacă nu cumva se tem că vor să-i otrăvească.
Biete arătări disperate şi fără speranţă ! Unii erau sprijiniţi de camarazi. In şanţul de la marginea şoselei, răniţii căzuţi fără putere erau împuşcaţi curmându-li-se astfel suferinţele. Ochii îngroziţi ai copiilor priveau actul crud. Un act barbar sau sublim de îndurare creştinească ?
Spre ora 11 coloanele cu soldaţi s-au sfârşit. In urma lor au rămas morţii amestecaţi cu muniţia aruncată pe câmp, motociclete fără benzină şi tot felul de efective militare. Goniţi de părinţii care îi găseau scotocind printre resturi, copii s-au retras prin casele lor. După prânz, când dogoarea soarelui era în cumpănă, zgomotul unui tanc a rupt tăcerea care abia se aşternuse. Tancul cu steaua în cinci colţuri s-a oprit în faţa primăriei şi din tanc a coborât o femeie soldat şi un bărbat. Era o femeie zdravănă, un adevărat comisar sovietic cu haină de piele şi cizme. Bărbatul a rămas afară iar femeia a intrat. Vorbea ruseşte iar primarul nu înţelegea. Atunci l-au chemat pe învăţătorul satului care locuia chiar peste drum. Acesta se descurca puţin în limba lui Puşkin şi era viitorul meu socru. Se întorsese acasă de o lună. Abia fusese demobilizat de pe frontul de sud unde nu prea fuseseră lupte.
Primarul, femeia şi învăţătorul au reuşit să se înţeleagă mai ales după ce bărbatul care rămăsese afară a intrat în discuţie. El ştia ceva româneşte, în orice caz mai bine decât ştia învăţătorul ruseşte.
Cei veniţi acum erau supravieţuitorii din lupta de la Roşcani unde muriserã 10.000 de oameni, ruşi şi nemţi.
Primarul cam ştia ce are de făcut. A ieşit din primărie şi împreună cu ceilalţi s-au îndreptat spre şosea. La scurt timp au început să curgă tancurile ruseşti, apoi nişte căruţe încărcate cu oameni şi boarfe. In sat au rămas câteva tancuri şi o căruţã cu doi cai costelivi, vai de capul lor.
Spre seară femeia comisar însoţită de primar şi alţi patru ruşi au intrat la învăţător în curte. Acesta, un moldovean înalt, lat în spate, cu părul tuns scurt şi ochii verzi, hotărâţi, i-a întâmpinat cu reţinere. Stia despre ce era vorba. Avea doi cai din cei folosiţi de nemţi pentru tractarea tunurilor, mari, bine hrăniţi. Abia făcuse rost de ei. Erau mândria lui. Singur le dădea de mâncare şi doar el îi folosea. Copiii nu aveau curaj să se apropie de ei şi nu-i plăceau. Ruşii voiau caii.
- Nu-i dau ! Se împotrivea el.
Un rus a scos pistolul şi l-a îndreptat spre el. Soţia nechibzuitului care se revolta avea fetiţa cea mică încă în scutece în braţe . I s-a asezat în faţă şi el a dat-o la o parte, dar copiii, un băiat şi două fete, care mai de care mai mititei au sărit şi l-au luat de mână. Rusul a vociferat dar primarul i-a făcut semn că totul se va lămuri, a venit lângă grupul nesupuşilor şi le-a vorbit. Ruşii au luat caii dar au adus în schimb alţi doi. Erau însă nişte cai slabi şi obosiţi ca vai de ei.
Invăţătorul tot furios era, dar copii şi soţia s-au bucurat. Caii cei noi au trecut în grija băiatului, viitorul meu soţ. El le-a dat apă şi fân, i-a mângâiat şi i-a băgat în grajd.Tatăl nici nu voia să-i privească la început. N-a avut niciodată drag de ei ca de ceilalţi.
Prin mare primejdie trecuseră. După ce ne-am căsătorit soţul meu îşi amintea cu emoţie de necugetatul gest al tatălui său şi de marea prezenţă de spirit a mamei sale care l-a salvat. Rusul ar fi putut să-l împuşte pe tatăl său dintr-o prostie.
Ocupaţi cu schimbul de cai, familia n-a mai luat în seamă tancurile care se scurgeau pe şosea. Unii rămâneau peste noapte în sat, alţii nici nu încetineau.Trei zile s-au scurs tancurile şi au fost ruşi în sat, apoi totul s-a liniştit.
Tăranii au intrat cu căruţele în pădure acolo unde fuseseră luptele şi au îngropat morţii, ruşi şi nemţi împreună. S-au întors cu arme, cartuşe, cizme si alte obiecte care aparţinuseră soldaţilor. Un ţăran adunase o căruţă plină de puşti iar altul o căruţă de cizme. Printre cizmele acelea se găseau şi unele din care piciorul nu fusese scos. Omul le adunase în grabă şi nu avusese timp să le despartă. Acasă avea să le sorteze şi să le cureţe. Cumplit, dar atunci nimeni nu gândea aşa. Copiii intrau în tancurile părăsite adunând tot ce găseau. Unul din ţăranii mai îndrăzneţi a adus acasă o maşină lăsată de nemţi fără benzină şi a ascuns-o sub fân, altul pusese mâna pe o motocicletă. Te-ai fi crucit dacă ai fi ştiut câte s-au adunat atunci în sat şi deşi toate, într-un târziu a trebuit să fie date autorităţilor, multă vreme ţăranii le-au păstrat ascunse, lucruri utile dar si pistoale, arme şi cartuşe care nu-şi mai aveau rostul.
Ruşii rămaşi prin sate nu erau tocmai prietenoşi. Niciodată nu s-au socotit aliaţi ci doar acceptaţi de nevoie. Erau obraznici şi scoteau pistolul gata să te împuşte uneori chiar fără rost, doar ca să impresioneze.
O prietenă de mai târziu, puţin mai mare decât mine, Ionica, povestea cum tot pe atunci la ei în sat ruşii năvăliţi peste săteni scotoceau prin cămări şi în primul rând se puneau pe mâncare şi băutură. La ea în familie se cazaseră câţiva şi aceştia ocupaseră camerele din faţă pe care, cum era obiceiul în sat, le ţineau nelocuite dar cu ce aveau mai bun şi mai frumos. Tuturor le era teamă să iasă din fundul curţii unde aveau odăile de toate zilele, odăi în care locuiau. Ruşii băuseră, erau beţi şi toţi se temeau să le iasă în faţă. Aveau nevoie de apă iar fântâna era în dreptul unui rus ce stătea pe prispă fumând. Socotind că un copil era mai ferit de primejdii au trimis-o pe prietena mea după apă. Eroare ! Rusul beat a tras cu puşca în ea. Norocul ei că n-a fost nimerită. Chiar dacă intenţia lui ar fi fost doar să o sperie, tot noroc se poate numi faptul că n-a fost împuşcată. Aşa beat cum era rusul acela, totul putea fi posibil.
Oare unde era Dumnezeu atunci ? Cum putea El să privească cum unii se jucau, mâncau şi se distrau iar alţii se ucideau fără măcar să se vadă la faţă. Ce considera El că era vinovăţie şi trebuia pedepsită?
Din acele timpuri unii aveau alte amintiri.
Nenea Petică, sotul Anicăi, sora tatei şi autoarea a două verisoare care m-au pus la Ismail pe grătarul de la sobă să mă usuc, povestea mult mai târziu, că nu poate uita câtă furie prostească poate exista într-o gloată de oameni adusi la limita raţionalului.
Ajunseseră cu frontul la Tokay. Au dat de o pivniţă cu vinuri vechi. S-au aruncat cu toţii asupra butoaielor si fiecare si-a ales un butoi din care să bea. Au băgat baionetele în butoaie şi au băut ca porcii, iar când au terminat de băut, când n-au mai fost în stare să înghită nimic au început să strice, să sfărâme tot. Işi putea cu greu stăpâni regretul care îi măcina conştiinţa pentru faptul că asemeni celorlalţi a băgat baioneta în butoaie şi a risipit tot ce rămăsese. Vedea parcă lacul de vin bun care se lăţea în acea pivniţă de gospodari harnici şi nevinovaţi.
Un colonel, întâlnit în altă perioadă a vieţii mele, de fapt şeful meu la serviciu, ne-a povestit o altă întâmplare.
După mult timp de război, când i se rupsese toată îmbrăcămintea de atâta purtat, colonelul a fãcut rost de un cupon de pânză şi aţă pentru o cămaşă. Intr-un sat, acolo unde era în calitate de cuceritor a aflat că o băbuţă are maşină de cusut şi ştie să lucreze. I-a dat în lucru cămaşa şi aţa. Nu se înţelegeau prea bine pentrucă nu ştia limba locului dar vedea că băbuţa se străduia să-i intre în voie. Când cămaşa a fost gata a observat că nasturii erau cusuţi cu aţă de altă culoare. Fără să îşi dea seama s-a răstit întrebând-o dece. Băbuţa s-a speriat şi a căzut de pe scaun de frică. Fusese aşa de fericită că îi venea bine cămaşa iar el atât de brutal o speriase! Colonelul avea şi acum, după atâţi ani, remuşcări pentru purtarea lui impulsivă. Oare păţise ceva băbuţa? Dacă ar fi suferit de inimă ?
Tot acel colonel povestea cea mai cumplită întâmplare din viaţa lui. Se retrăgea împreună cu armata nemţilor cu care eram aliaţi. La un moment dat un camion gol a trecut pe lângă grupul lor de soldaţi români ajunşi la limita rezistenţei. Abia se mai puteau ţine pe picioare. El s-a agătat de camion încercând să se urce împreună cu ceilalţi, dar neamţul l-a oprit şi i-a dat peste mâini cu patul puştii . El a scos pistolul şi l-a împuşcat iar românii care erau în subordinea lui s-au suit în camionul neamţului. Pentru asemenea faptă, dacă statul român nu ar fi întors atunci armele, el ar fi fost executat. Deja fusese arestat şi condamnat la moarte.
Nu-i prea plăcea să îşi amintească de acest gest, însă împuşcătura aceea din disperare îl rodea. Un om nu s-a mai întors acasă din cauza lui şi el încălcase regulile războiului. Condamnarea la moarte o trăia ca pe un coşmar.

De Florii.

De Florii
Cele trei bătrânele prietene, Flori, Cela si Iubi au iesit din biserică încântate de crengutele de salcie sfintite pe care tocmai le-au primit din mâna preotului. Era sărbătoarea Floriilor, ziua numelui pentru Flori. Acum se îndreptau spre locuinta ei unde erau invitate la o mică masă festivă.
-Doamne Iisuse Hristoase îti multumim pentru ziua de azi, a rostit închinându-se Cela. Asteptati-mă putin, intru aici să îmi iau tigări.
-Ai văzut cât a pus în cutia milei?A intrbat-o Flori pe Iubi.
-N-am fost atentă.
-N-a pus nimic, m-am uitat la măna ei, s-a prefacut. Asa face mereu, e mare credincioasă dar la o adică se eschivează. Eu, mă stii, nu că mă dau credincioasă dar cred si mă rog la Dumnezeu. De Iisus ce să spun, parcă în ultimul timp prea multe am citit. A fost un om, a murit, a fost in moarte clinica si si-a revenit.Lumea atunci era mult mai naivă, o hipnoza în masă ar fi putut fi considerată realitate.Tu ce zici?
-Si eu tot în Dumnezeu cred. Cănd eram mica aveam o idee confuză despre Iisus si eram mult mai credincioasa. Nu as fi îndrăznit să vorbesc despre el cum vorbesc acum, consideram că ar fi fost un păcat de neiertat. A fost totusi un om, orice s-ar zice.
-Si ce faceti voi cu crengutele astea?A întrebat Cela întorcându-se.
-Eu le pun deasupra usii, a răspuns Flori.
-Eu pun una din crengute sub pernă la noapte si ceea ce visez interpretez ca un mesaj de la Dumnezeu.
-Lasă-mă ! I-a tăiat elanul Flori.Asa ai zis si anul trecut si nu s-a adeverit nimic. Totul este doar dorinta ta.
-Ba eu cred în vise, a contrazis-o Cela.Voi nu stiti că nu v-am povestit, m-am vrut să ganditi cine stie ce despre mine dar când m-am operat de cancer la sân, acum 5 ani, cu o noapte înainte am avut un vis. M-am visat într-o câmpie nesfârsită cu iarbă verde.Eram singura si speriată. Am stigat “Doamne, dacă existi spune-mi ce să fac?”Si în fata mea s-a deschis o lumina orbitoare în care l-am simtit pe Dumnezeu. L-am rugat să mă ierte si să mă ajute. Am simtit o mana pe umarul meu.M-am întors si l-am văzut pe Iisus care mi-a spus că Dumnezeu mă va ajuta, sa merg mâine linistita la operatie. După cum stiti operatia a reusit si ma simt bine. Eu cred in Dumnezeu si in Iisus Hristos.

Strigatul

Totul a început atunci când s-a înserat. Cerul s-a închis la culoare. Mai întâi a devenit violet, apoi din ce în ce mai albastru şi negru până ce noaptea a pus stăpânire pe tot ce mă înconjura. Un frig de cristal spart mi-a pătruns în carne până la os. Din inima îngheţată a hăului a apărut acea chemare înfiorătoare. Era ca şi cum noaptea îşi striga copiii la ospăţul odintr-un cadavru. O chemare ce prevestea moartea. Ceva dureros şi greu ca o lespede. Şi strigătul şi-a trimis ecoul până în adâncul cerului de unde s-a rostogolit înapoi cum o grămadă de pietre din creştetul muntelui pe drumul asfaltat, ca mărgelele dintr-un şirag rupt de la gâtul unei femei care se sufocă, ca un zar rostogolindu-se în timp ce răspunde unei întrebări, totul sau nimic.
Apoi tăcerea a devenit isterică. Strigătul a rămas aşteptat în fiecare por al pielii mele precum respiraţia unui om bolnav, neregulată, adâncă şi gravă. Il aşteptam ca pe o ultimă lovitură.
Şi noaptea era opacă, neagră şi rece. Stelele nu se vedeau, luna parcă nu existase niciodată iar stigătul se repeda obsedant, neregulat.Îmi pătrundea în sânge spărgându-mi inima. Totul era cumplit de adânc şi de necuprins.
Şi strigătul acela şi-a înfipt colţii strălucitori şi ascuţiţi în creierul meu, bolnav, ca o moarte.

O calatorie cu trenul

De mult n-am mai călătorit cu trenul. Pe timpuri îl foloseam des. Atunci erau vagoane murdare, cu canapelele stricate şi geamuri care ori nu se puteau închide ori nu se deschideau deloc. Acum vagonul este curat, cu multe butoane şi comenzi automate dar tot nu îmi place. Arhitectura trenului e de autobuz imens. Parcă ar fi cursa de navetişti Ploieşti-Moeciu într-o variantă-modernizată. Acelaşi proiect cu doua nivele şi scaune de o parte şi alta a vagonului.
S-a modificat însă locul pentru bagaje, s-a micşorat mult. Acum există doar un raft lung şi îngust deasupra geamurilor de parcă oamenii în ziua de azi călătoresc cu mâinile în buzunare. Pe raftul acela nu îţi încape nici o poşetă mai serioasă. Nu a mea bineînţeles, eu am o poşetuţă, dar poşetele celor două doamne din faţa mea sigur nu încap.

Una din ele şi-a pus cele doua genţi voluminoase pe culuarul care străbate vagonul de la un capăt la altul despărţind economic cele doua rânduri de scaune. Cei ce trec pe lângă ea abia se strecoară. Genţile n-ar intra acolo sus nici îndesate aşa că fiecare înţelege situaţia şi se descurcă cum poate.
Intrerup meditaţiile mele critice la adresa noii realităţi căci îmi sună mobilul. Ce lucru minunat tehnica asta, gândesc eu răscolind puţin după el în poşetuţa mea mică dar încăpătoare, deschid şi ascult vocea soţului meu.
-Alo! A sosit personalul auxiliar, poţi merge liniştită, spune el.
Mi-am lăsat soţul acasă căci are probleme cu sănătatea şi am plecat singură.In mod normal drumul acesta l-am fi făcut împreună. Trebuie să pun la punct strategia zugravitului apartamentului din Bucureşti. O adevărată problemă. Acum el este nevoit să stea acasă şi trebuie să mă descurc singură.Nu mă simt confortabil după cum nici el nu este încăntat, deaceea am mobilizat personalul auxiliar de care vorbea el la telefon. Am chemat-o pe Getuţa, fata care mă ajută la orice treabă şi pe verişoara Diţa pentru a fi intermediară între ei. Sper să se descurce fără mine aşa cum sper să mă descurc şi eu fără el.
Mă aşez şi încep să studiez călătorii. In tot vagonul nici un bărbat. In faţa mea cele două femei par să se înţeleagă deja foarte bine.
Pe rândul de pe partea cealaltă a vagonului alte două femei aşezate faţă în faţă discută şi ele. Una este însoţită de fica ei, o tânără înaltă şi frumoasă. Fata este îmbrăcată fără rafinament dar îmi atrage atenţia geanta ei elegantă care sigur a costat de câteva ori preţul a tot ce avea pe ea. “A primit-o cadou !” mă gândesc eu răutăcioasă remarcând că mă preocupă problema genţilor. Citeşte de pe nişte foi xeroxate şi am aflat din spusele mamei că învaţă în vederea angajării la primărie. Pe ce post ? Mă întreb eu iar. Fata nu este de acord să rămână în Bucureşti mai mult de o zi căci nu are la ea tot materialul care trebuie citit. Mare minune cum reuşeşte să se concentreze. Femeia care discută cu maică-sa este revoltată de lipsa de educaţie a tineretului şi turuie epitete şi proteste referitoare la anumite persoane pe care doar ea le cunoaşte.
Mai interesantă mi se pare discuţia celor două din faţa mea.
Sunt două femei trecute de 60 de ani, îngrijite dar nu exagerat, pensionare de ceva timp dar foarte energice, cam plinuţe dar nu excesiv având în vedere vârsta lor. Cea de lângă geam este vopsită proaspăt într-un acaju închis, cealaltă cu un şaten modest. Având în vedere vremea, un început de iarnă nu prea friguros, ambele sunt îmbrăcate comod şi simplu cu pantaloni şi mai multe jersee suprapuse şi închise până pe gât. Amândouă au fundul mare şi pieptul dezvoltat. Femei serioase care au născut şi au avut gospodării de întreţinut.
Roşcata este din sudul moldovei, are ceva bijuterii pe ea şi este mai mică de statură decât cealaltă. Cealaltă e din Vaslui, o femeie voinică şi înaltă, cu maxilare puternice şi nu are nici un fel de bijuterie la ea dar îmbrăcămintea deşi lipsită de lux este de calitate.
Vasluianca pleacă la Paris acolo unde pe timpul lui Eminescu ai noştri tineri învăţau cum se leagă nodul la cravată. Băiatul ei îşi dă doctoratul acolo, este însurat cu o franţuzoaică şi au deja un băiţel de opt luni. Nu se mai întoarce în ţară şi ce păcat de casa ei în care a băgat atâţia bani! E la ţară dar are de toate, încălzire centrală, parchet, faianţă şi gresie peste tot, ba chiar şi termopane.
Copiii nu au casă proprie, stau cu chirie dar în nişte camere mari şi luxoase ne asigură ea, căci acolo aşa sunt lucrurile.
Este îngrijorată căci e prima dată când merge singură. Soţul a rămas acasă căci ea va sta ceva mai mult la Paris şi au animale de îngrijit. La vacă îl va mai ajuta o vecină căci laptele trebuie pregătit dar este porcul de hrănit! Păsări nu prea mai are.
Ea are multe de făcut, pe lângă botezul nepotului trebuie să rămână căteva luni să îşi ajute nora care deja a început serviciul. La ei nu este ca la noi, concediul după naştere este scurt.
-Şi îl boteazaţi în religia ortodoxă? Ei sunt catolici! O chestionează roşcata.
-Ortodoxă, se laudă vasluianca. Avem la Paris un preot foarte bun şi o biserică frumoasă. Acolo mă duc când stau la ei. Este o comunitate mare dar preotul este cu program, nu e ca la noi disponibil oricând. Acum noi ne-am făcut programare pentru botez şi eu mă duc cu de toate, spune ea cu mândrie. Am aici şi ne arată bagajele, chiar şi lumânări, foarte frumoase. Am luat de la noi căci avem lucruri bune, orice, nu ca pe timpuri. Nora mea când plec îmi cumpără cadouri, lucruri de îmbrăcăminte. Nu îmi dă de ale ei căci ce să-mi vină mie lucrurile ei! Este micuţă şi slabă. Le spun însă mereu, nu-mi mai daţi nimic, ce să car de aici atâtea lucruri, mai bine îmi daţi banii că iau eu de acolo, acum şi noi avem de toate.
Si roşcata are copiii în străinătate, de asta cred că s-au şi simţit amândouă atrase una de alta. Si ea are o casă pusă la punct, dar ce folos, copiii nu se vor întoarce să locuiască la ţară oricăt de grozavă ar fi locuinţa ce le-o oferă părinţii şi slavă domnului, ei sunt oameni cu posibilităţi, şi-au ajutat mereu copiii şi încă îi mai ajută chiar dacă sunt în străinătate şi câştigă destul de bine acum.
Ea a fost la copii astă vară împreună cu soţul. Are o fată şi un băiat. Fata este căsătorită tot cu un român şi au plecat acolo amândoi. Ginerele crede că îşi va deschide o afacere în Spania. Nu vor să se mai întoarcă. Băiatul a plecat cu prietena lui, nu este căsătorit şi “este mai patriot, vrea să vină înapoi” mărturiseşte ea cu jumătate de gură de mândrie şi jumătate de gura cu jenă. Dece oare cuvântul patriotism ni se pare nouă românilor puţin jenant?
-Copiii ne-au spus să nu ne mai ducem noi la ei căci deacum vor veni ei mai des în ţară, zice ea şi în ochi i se citeşte jumătate bucurie şi jumătate nesiguranţă.
Mă uit la ele şi le invidiez. Uite băbuţele astea cum se plimbă prin lume, ba în Spania, ba la Paris şi eu mă întreb cum mă voi descurca la Bucureşti. Cum se schimbă lumea şi ce demodată sunt eu!
Pe vasluiancă o îngrijorează că nu prea ştie franţuzeşte.
-Aşa, cât să mă descurc mai ştiu eu puţin dar să stau împreună cu nora, să ne întreţinem şi noi la poveşti aşa ca oamenii, nu pot. Stăm şi ne uităm una la alta se plânge ea.
-La noi este mai simplu, se deschide numai zâmbet roşcata. Spaniola ca şi italiana este foarte uşor de învăţat, seamănă cu româna. Cel puţin în Catalonia unde “stăm noi” este un dialect că aproape se vorbeşte româneşte.
- Eu nu mai pot să învăţ franceza continuă cu necaz vasluianca. Nu mă mai ajută vârsta. Copiii ăştia ştiu franceză, engleză, toate limbile, învaţă uşor! Pe timpul meu nu prea le aveam cu limbile străine. Am făcut franceza la şcoală, dar nu îi dădeam atenţie. Nu s-a prins de mine nimic. Poate ceva rusă... Sigur, ei nu au vaca de hrănit sau porci, nici găini aşa cum am avut eu, spune ea râzând uşor. Acum nu că aş fi stat doar la coada vacii adaugă temându-se să nu fie considerată de noi o simplă ţărancă. Am avut servici şi eu dar cum ajungeam acasă, fuga la animale. Altele au fost grijile mele când eram de vârsta lor şi aveam copil mic şi altele au ei. Băiatul ştia din şcoală doar engleza, foarte bine, dar acum a îmvăţat şi franceza. Eu nu mai pot !
-Ei ! Altfel a ajuns lumea, completă roşcata ceea ce voia să spună vasluianca.
Eu mă uit la ele şi nu intru în discuţie. N-am copiii plecaţi în străinătate, ba chiar n-am copii deloc. Cu ce să mă prezint? Ascult în continuare zâmbind aprobator.
-Dar sunt şi tare ocupaţi tinerii ăştia, admite roşcata. Acum eu mă duc să iau diploma de bacaloreat a unei nepoate. Ea nu are timp. Acum doi ani fata s-a înscris la o facultate în Bucureşti, o facultate din alea particulare, cu bani şi când şi-a dat seama că nu este bună de nimic, că degeaba o face, s-a înscris la una de stat de la noi din oraş.A primit-o cu o copie după diplomă căci cei de la facultatea la care a renunţat nu i-au dat actele, cică sunt la arhivă. Acum eu mă duc să caut arhiva faultăţii şi să cer actele pe care nu reuşim să le luăm înapoi.
Pe roşcată o sună cineva. Este un nepot care o aşteaptă la gară cu maşina să o ducă la arhivele respective. Vasluianca întreabă ce maşină merge de la Gara de Nord la aeroport şi atunci roşcata sună ea pe nepot iar nepotul o lămureşte.
Oare cum ar fi fost viaţa noastră fără telefoanele astea mobile mă întreb eu? Poate ne-am fi descurcat ca şi până acum dar viaţa nu şi-ar mai fi etalat ritmul ăsta alert.
Si iată-ne ajunşi la Bucureşti. Timpul a trecut pe nesimţite. Roşcata o ajută pe vasluiancă ca o mamă grijulie. Coboară amândouă din tren iar eu plec încărcată cu energie pozitivă.
Bărbaţii ăştia, nici nu îşi dau seama ce potenţial avem noi femeile. Suntem capabile să facem aşa de multe! Eu pun pariu că vasluianca va ajunge cu bine la Paris şi se va descurca de minune cu nora şi nepotul chiar dacă nu ştie franţuzeşte dar soţul ei se va descurca mai puţin satisfăcător cu vaca şi porcul lăsati în grija lui. Bine că păsările s-au mai împuţinat.

O vemeie vinovata

- Banii nu sunt totul în viaţă. Unii oameni au bani şi sunt nefericiţi. De cele mai multe ori toţi renunţăm la bani pentru o simplă mulţumire sufletească.
Cuvintele astea le spunea un bãrbat cãtre alţi doi care au protestat revoltaţi: ” Banii nu aduc fericirea? Numai un nebun poate sã creadã asta. Numai un om cu psihicul zdruncinat ar renunţa la bani pentru o ipoteticã fericire! Banii sunt o realitate, fericirea o iluzie!”
Doamna Deleni, colegã de serviciu cu bãrbaţii care discutau aşa aprins îl privea pe furiş pe primul. Credea cã vorbeşte pentru ea şi lucrul acesta o încânta. De aproape trei luni ea şi Victor erau mai mult decât colegi şi vorbele acestea le rostise chiar ea la ultima lor întâlnire. Atunci sugerase că este gata să renunţe la căsătoria ei dacă şi el ar fi liber.
Doamna Mauriciu, o persoanã drãguţã dar care avea o adevãratã slãbiciune în a contrazice interveni în discuţie:
- Oamenii sunt vieţuitoarele cu cea mai bogatã activitate psihicã. In mod normal banii ar trebui sã aducã fericire dar dacã din complicata ta activitate psihicã rezultã altceva nu înseamnã cã eşti nebun. Dupã pãrerea medicilor nu existã om perfect sãnãtos dar asta nu înseamnã cã toţi trebuie sã ne tratãm, sã ne internãm la spital sau la ospiciu.
Si dupã aceste fraze doamna Mauriciu aşteptã parcã aplauze. Bãrbaţii însã sãrirã la unison. ”A! In viaţa ei existã o dereglare psihicã pe care o apãrã!”
Femeia a cãutat sã scape de discuţii spunând cã în ceea ce o priveşte dacã ar avea bani ar fi fericitã şi s-a îndepãrtat de grupul de bãrbaţi. Avea un sentiment nelãmurit de vinovãţie. Se simţea mincinoasã dar nu putea stabili cauza.Incercã sã-şi imagineze de la ce sumã de bani ar considera ea cã ar putea sã se considere ”fericitã” aşa cum afirmase. S-a gândit cã banii în sine nu constituiau mare lucru şi important era ce puteai face cu ei dar nici concluzia asta nu pãrea satisfãcãtoare.
Avea o situaţie materialã mai bunã decât mulţi de acolo. Avea o casã de invidiat, o maşinã la fel şi un soţ cu o poziţie socialã importantã şi la toate acestea era gata sã renunţe. Incã nu se aflase, sau mai corect spus doar aşa credea ea, dar nu mai locuia împreunã cu soţul de douã luni. Voia sã divorţeze. Stãtea în gazdã, fãrã apã caldã, fãrã baie, fãrã tot felul de obiecte care fac viaţa confortabilã.
Era sâmbãtã. Doamnul Mauriciu o cãutase la serviciu şi o invitase sã meargã împreunã într-o excursie, cu maşina, unde doreşte, fãrã obligaţii. El încã nu se împãcase cu ideea despãrţirii şi mai credea cã dacã va şti cum sã se poarte îşi va salva cãsnicia.
Doamna Mauriciu puţin dezamãgitã de ”fericirea” care îşi închipuise cã o aşteaptã atunci când se hotãrâse sã îşi urmeze sentimentele îşi punea sincer întrebarea dacã nu cumva cei doi bãrbaţi aveau dreptate. Dar nu, era încã fericitã ! Ochii îi strãluceau, era mândrã cã poate sã înfrunte totul, cã refuzasa invitaţia soţului. Era mândrã cã nu îşi pierde încrederea în fericirea ei. Desigur, ar fi dorit o primire mai entuziasmatã din partea celui de la care aştepta salvarea sufletului ei dar nu era bine sã despici firul în patru când iubeşti. Intâi trebuie sã dai şi apoi sã primeşti îşi zise ea şi din acea clipã nu s-a mai gândit decât la întâlnirea din acea zi. Valentin a întâmpinat-o cu zâmbetul lui de totdeauna şi au intrat la un restaurant.
- Draga mea, plec la Ploieşti şi vin tocmai luni, începu el.
- Merg şi eu, s-a repezit doamna Mauriciu fericitã de excursia pe care o întrevedea.
Valentin avu o scãpãrare de necaz în privire şi a hotãrât la fel de repede ca şi doamna Mauriciu sã nu mai plece.
- Rãmânem aici! Nu are rost sã plecam doar pentru o zi. De altfel luni iau leafa şi astã seara am de gând sã fac niste buletine pronosport de toţi banii care mi-au rãmas. Este o etapã grea, cu multe posibilitãţi şi vreau sã mã concentrez.
Doamna Mauriciu prevãzu ceva ameninţãtor. Valentin era un jucãtor de pronosport înrãit şi ca orice jucãtor pasionat avea superstiţii. ”Acum ce superstiţie mai are?” se întreba ea.
Incercã sã fie un cãteluş vesel, sã facã glume, propuse sã joace şi ea cu el, s-a interesat de regulile jocului, s-a prefãcut plinã de interes şi l-a asigurat cã va câştiga cu siguranţã, cã aşa simte ea. Valentin însã a simţit un cuţit în inimã şi a cerut plata. Se simţea un fel de ”coate goale”pe care cãmãtarul îl amãgeşte cã va deveni ”prinţul fericit”doar ca sa-şi plãteascã datoriile la timp.
Femeia a simţit cã îi fuge pãmântul de sub picioare.
- Valentin, ţie îţi este necaz pe mine?
- Sigur cã da! Ai noroc, ai avut noroc mereu, ţi s-au îndeplinit toate planurile. Acaparezi norocul.
- Ce noroc ? Ce ţi se pare la mine atât de norocos?
- Totul! Si Valentin nu a considerat necesar sã mai spunã ceva.
- Nu sunt norocoasã, a protestat ea. Iţi fac aceastã impresie pentrucã sunt hotãrâtã şi ştiu ce vreau.
Reacţia lui Valentin a fost devastatoare pentru doamna Mauriciu. El s-a hotãrât brusc sã se întâlneascã cu ea abia mîine searã. Sã îl aştepte deci mîine la ora şase. Era hotãrât!
Doamna Mauriciu a petrecut sâmbãta seara şi dimineaţa de duminică singurã, cu ochii în strãfundul sufletului ei. A început sã se gãteascã de la ora trei. La 6 fãrã cinci minute arãta ca o fetiţã care îl asteaptã pe Moş Crãciun. La 6 şi treizeci de minute mai aştepta ”plinã de noroc” cu zâmbetul sãu imperturbabil. La şapte fãrã un sfert a luat autobuzul şi s-a dus la Valentin unde cineva a stins lumina la venirea ei şi a rãmas în tãcere. Oare se putea sã fie cu altã femeie?
Cu acelaşi zâmbet doamna Mauriciu s-a întors în camera ei fãrã apã caldã şi unde fãrã zgomot, aşa, deodatã, s-a ars becul. A început sã citeascã despre arta abstractã utilizând lumina de pe culoar. Nu se simţea în stare sã ia nici o hotãrâre. ”Sunt sigurã cã mã iubeşte. Era supãrat cã nu i-au ieşit rezultatele la pronosport. Mâine mã va cãuta şi ne vom lãmuri. Nu trebuie sã mã pripesc. Nu trebuie sã mã pripesc ! ”