luni, septembrie 13, 2010

Mama

După mai bine de 15 ani de cand a paralizat, mama a murit. Nu a vrut să ma chinuiască şi mult timp şi-a dorit mai bine să moară decât să trăiască aşa. Atunci mă străduiam să o ţin în viaţă. In ultimii ani de viaţa însă am început să-i doresc moartea iar cănd am întrebat-o dacă ar vrea să moară mi-a răspuns simplu: “Nu !”.

Cumplit sentiment de vinovăţie. Nu pot sa-i cer iertare, nu am dreptul la iertare, dar îi repet din suflet: “Îmi pare rău ! Imi pare tare rău mamă !”

Atacul de paralizie l-a avut fiind în vizită la mine la Bucureşti unde a şi rămas 13 ani. In toţi aceşti ani n-am ieşit din oraş şi pot spune ca nici din casa mai mult de două trei ori pe săptămâna. Soţul meu făcea cumpărăturile.

In ultimii doi ani ne-am mutat toţi trei, eu, ea şi soţul meu în apartamentul ei din Galaţi. Soţul meu suferise un accident cerebral şi a fost cât p-aci sa rămână şi el paralizat ca mama. La Galaţi aveam rude care m-au ajutat. Nu aş fi putut să mă descurc altfel. Au fost multe luni groaznice.

După ce ea a murit eu şi soţul meu am plecat la casa noastră din Bucureşti unde totul trebuia luat de la început. Nici televizor nu mai aveam căci cel ce fusese bun l-am dus la Galati. După ce un vecin a incercat sa ne repare un televizor mai vechi, fără succes, ne-am hotărât să ne cumpăram unul nou. Luasem ajutorul de înmormăntare şi abia sosiţi de la casa de pensii ne-am dus la magazin. Am luat un taxi şi am adus televizorul acasă. Soferul ne-a declarat că el nu ne ajută nici să-l scoatem din portbagaj, avea probleme cu spatele. L-am luat eu în braţe vrând să-mi menajez soţul încă nesigur dupa accidentul acela cerebral. Bineînţeles el a cerut să ţină de o parte a cutiei şi ghinionul lui a fost că mânerul din partea lui a cedat şi televizorul s-a lovit de asfalt.

Un trecatorşi-a dat cu parerea că l-am stricat şi culmea, când am ajuns în apartament şi l-am pus în priza televizorul n-a vrut să mai pornească.

Nici vecinul care se pricepea la televizoare chiar dacă nu a reuşit să-l repare pe cel vechi nu a reuşit să-l pornească dar ne-a sfătuit să telefonăm la serviciul de garanţie şi să nu spunem că l-am pocnit “niţel” de asfalt.

Am telefonat şi ni s-a cerut să-l ducem acolo. Eu rupsesem însă cutia, cum să-l transportăm ?

Soţul simţindu-se vinovat s-a dus la magazin şi băieţii care ni l-au văndut i-au spus că ni-l schimbă dar să-l aducem înapoi. Cum însă să-l transportam fără cutie ?

In acest timp eu am pus televizorul vechi în functie sus pe masuta de televizor iar jos pe podea, am pus cu năduf televizorul cel nou. Amândoua erau în priză şi fără speranţa mai încercam din cand în când să-l pornesc pe cel nou.

Soţul meu necăjit m-a întrebat daca am plătit cu banii de la ajutorul de înmormântare. I-am răspuns că da.

- Nu trebuia! A exclamat el. A fost supărată pe mine şi de aia l-am scăpat din mână !

- Ba pe mine, l-am liniştit eu.

Am ajuns la concluzia ca butonez in zadar. Doar o minune mai putea să pornească televizorul şi m-am trezit vorbind cu Dumnezeu.

- Uite Doamne i-am spus eu, acum e momentul să faci o minune ca să mă faci să cred. Dă-i mamei putere să repare televizorul. Mama, daca nu esti suparată pe noi, repară televizorul, am spus eu chiar crezand ca este ultima speranţă. Apoi am apasat pe butonul de pornire al telecomanei aşteptand minunea, şi minunea s-a produs. Televizorul a pornit.

Mă credeţi ? M-am oprit din butonat atat timp cât mi-am spus în gând monologul către Dumnezeu şi mama apoi am apasat pe buton aşteptând minunea. Am rămas surprinsă, a pornit imediat.

Am facut repede acordul programelor cu spaima ca se va intrerupe, că este ceva temporal.

-Mamă, sper că l-ai reparat definitiv, am continuat eu dialogul...

Televizorul merge şi acum dar deşi i-am promis lui Dumnezeu că dacă face o minune acesta este momentul ca să mă facă să cred nu s-a schimbat nimic în mintea mea. Credeam că aş putea avea o revelaţie aşa cum am auzit că au avut alţii. Oare dece nu am simţit nimic ? Credeam poate şi înainte deşi nu recunoşteam sau la unii păcătoşi nici o minune nu este suficientă pentru a-i convinge ?

Am rămas însă în dialog cu mama. Când nu găsesc ceva, când vreau ceva, îi cer să mă ajute. Ii spun mereu că îmi pare rău pentrucă îi voiam moartea.

Îi cer părerea atunci când trebuie să iau decizii şi încerc să o conving ca şi cum ar putea să mă audă. Mă străduiesc să o simt ca şi cum ar fi într-o lume paralelă şi invizibilă şi asta îmi face placere. Mă simt aşa de bine atunci când vorbesc ce ea încât nici nu ştiu dacă cred sau doar vreau să cred.

Trec pe lângă locuri unde aş fi vrut să o duc când stătea la mine dacă n-ar fi fost atat de netransportabilă şi o cert că n-a vrut să mă asculte niciodată şi că n-am reuşit să ne înţelegem ca acum atunci când trăia de parca chiar m-ar asculta. Astea toate îmi produc atâta mângâiere încât nu pot să îmi dau seama căt este dorinţă şi câtă credinţă.

O mamă dragă, ce este viaţa ?
Mama inainte de a muri si la inceput, cu 15 ani inainte,