Sunt gardianul închisorii mele
In care suntem trei încarceraţi
Ne-apasã palmele durerii grele
Uitatã-n ochii noştri condamnaţi
Simt moartea care dã târcoale casei
In mersul “lui” acuma secerat
In neumanul scâncet al “bãtrânei”
Si-n chipul meu de vârstã devorat.
Aici se moare greu şi carnea pute
Deşi n-a putrezit şi-i încã tare.
Mi-e silã sã privesc, imagini multe
Imi umplu mintea fãrã încetare.
Si parcã aş striga, s-aud ecoul
Ieşit din carnea arsã-n trupul meu.
Ce vreau sã zic ? Intreb şi eu ca omul,
Existã ? Si de e, ce zice Dumnezeu ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu